Episcopul de la Roma s-a bucurat întotdeauna de un prestigiu deosebit, în calitatea sa de urmaş al Sfântului Petru. El este cel care îi încoronează pe împăraţi, prin urmare în teorie deţine puterea supremă în societatea creştină, dar în practică se supune împăraţilor autoritari. În secolul al XI-lea însă, în condiţiile diminuării autorităţii imperiale, papalitatea încearcă emanciparea.

Se dorea o papalitate independentă de ingerinţele laice, aşa că în 1059 papa Nicolae al II-lea decretează că alegerea suveranului pontif se face doar de către colegiul cardinalilor, fără amestec din partea secularilor. Se mai dorea de asemenea o purificare morală a clerului, care să devină mai apropiat de idealul bunului creştin, prin urmare se va încerca combaterea simoniei, comerţul cu funcţii bisericesti. Nicolaismul, căsătoria preoţilor, era iarăşi o practică indezirabilă, pentru că astfel se prevenea transmiterea ereditară a bunurilor bisericeşti. Acest climat reformator culminează în vremea lui Grigore al VII-lea.

Atunci papa nu îşi afirmă numai independenţa fata de puterea laică, ci pretinde şi superioritatea. Statutul monarhiei în societatea creştină era o problemă secundară. Esenţialul îl reprezenta modul cum se obţineau înaltele funcţii ecleziastice. Dacă cineva devenea episcop sau arhiepiscop, primea şi vaste domenii teritoriale, integrându-se în sistemul relaţiilor vasalice, de aceea laicii doreau să controleze obţinerea acestor funcţii. Monarhii se foloseau astfel de Biserică pentru a-I contracara pe principi, dar şi beneficiau totodată de veniturile aferente proprietăţilor când funcţiile erau vacante. Papa Grigore al VII-lea loveşte monarhia prin măsura radicală de interzicere a învestirii de către laici. Prerogativele foarte autoritate ale papei sunt adunate într-un document ce poartă numele de Dictatus papae (tezele supremaţiei papale, 1075), care afir