Circulă subiacent, dar insistent, în cercurile comentatorilor autohtoni ad-hoc ai evenimentelor internaţionale temerea că s-ar putea să trăim în curând o experienţă similară celei prin care trece acum Egiptul.
Că motive ar fi: există şi la noi, ca pe malurile Nilului, o sărăcie lucie; avem şi noi la nivelul administraţiei corupţie cât cuprinde; Puterea, la fel ca-n Egipt, e susţinută de o întreaga reţea clientelară; dl preşedinte Traian Băsescu şi-a pierdut, precum Hosni Mubarak, susţinerea majorităţii populare şi vădeşte tendinţe dictatoriale în creştere ş.a.m.d.
Temerea este, totuşi, nejustificată. Din mai multe pricini. Nu numai fiindcă, spre deosebire de inflamantele naţiuni arabe, poporul nostru este „bun, blând şi răbdător”, ci şi fiindcă România face parte din alte structuri internaţionale decât marea ţară a piramidelor.
Uniunea Europeană şi NATO n-ar privi cu ochi buni nici o răzmeriţă care-ar instala haosul (vezi cazul Greciei) într-una din componentele lor. De fapt, nici n-ar tolera-o. Apoi, slavă Domnului, nu avem conflicte religioase şi nici fundamentalişti intratabili. Certurile dintre clerul ortodox şi cel greco-catolic par, după vizita cu adevărat istorică a Papei Ioan Paul al II-lea, să se fi stins definitiv.
De bine, de rău, avem viaţă parlamentară normală, presă cât de cât liberă, mecanisme democratice care funcţionează. Preşedintele ţării nu poate sta în fruntea statului, prin lege, decât cel mult două mandate. Canalul Dunăre-Marea Neagră nu e Canalul de Suez şi chiar de l-am închide la Cernavodă, n-am speria pe nimeni…
Dar marea revoltă populară de la Cairo ar trebui, totuşi, să dea de gândit actualei Puteri de la noi. Că – vorba românului – nu se ştie niciodată.
Circulă subiacent, dar insistent, în cercurile comentatorilor autohtoni ad-hoc ai evenimentelor internaţionale temerea că s-ar putea să trăim în curând