S-ar putea să ne înecăm trăgându-ne unii pe alţii la fund sau am putea supravieţui separat, dar totuşi împreună, într-o Europă a libertăţii.

După o lungă întâlnire, Angela Merkel şi Nicolas Sarcozy au făcut în comun două declaraţii pe cât de hotărâte, pe atât de absurde. Au anunţat că vor susţine o nouă taxă pe toate tranzacţiile financiare executate în statele membre ale Uniunii şi apoi că vor încerca să impună „o guvernare" cu pudoare numită „economică unică", pentru întregul continent. Nu au trecut nici 24 de ore şi deja guvernele din Anglia, Olanda şi Suedia s-au delimitat de propunerile celor doi tovarăşi despre care nu se poate spune că aerul rarefiat al înălţimilor le-a lipsit creierul de oxigen, aşa cum li se întâmplă multor politicieni începători de pe la noi. Ei sunt însă dublu prizonieri: pe de o parte, ai tradiţiilor statale în care şi-au croit cariera şi, pe de altă parte, ai birocraţiei europene devenite din ce în ce mai greoaie şi mai lăbărţate. De altfel, funcţionărimea de pe la Bruxelles e singura care cotcodăceşte veselă asistând la producerea celor două ouşoare stricate gata.

De multe ori am vorbit despre tendinţele contrare care polarizează înfruntarea politică europeană: Europa liberală şi cea imperială. Conflictul a ajuns acut. Aceasta este adevărata criză. În faţa nevoii de a finanţa deficitele enorme ale statelor mediteraneene şi mai nou intrate în zona euro, politicienii nu au altă soluţie decât aceea de a-şi urma propriile interese după ce zeci de ani au profitat enorm din integrarea noilor pieţe. Vindeau de toate, de la tancuri şi avioane, până la electronice, practic subvenţionându-şi exporturile prin „ajutoarele europene" acordate acestor ţări. A venit vremea scadenţei. Plătesc datoriile altora, produse însă în mare parte tot datorită lor. Nu le-a rămas decât să pună bazele unui imperiu centralizat cu legi, reguli şi proceduri