Pe Anton Uncu l-am cunoscut in martie 1983, atunci cand ma angajam la sectia de corectura a ziarului Romania libera. Intr-un mod oarecum neverosimil a fost primul om din redactie care mi-a iesit in cale. De fapt el intrase in biroul sectiei de corectura, condusa atunci de regretata Florina Simionescu, fiica scriitorului Mircea Horia Simionescu. Toata lumea il striga Toni fiind un om popular, un barbat placut de femei, care stia mereu sa se faca ascultat si sa vorbeasca liber, fara a-si pune in fata cenzuri jenante. Atunci l-am cunoscut pe Toni Uncu. De-a lungul celor cinci ani petrecuti la corectura Romaniei libere, l-am intalnit de nenumarate ori, amuzat putin de felul lui de-a se plimba pe coridoare, de-a lovi cu pixul in usi pentru a-si gasi astfel idei de scris, intr-o perioada cand numai de idei nu aveai nevoie, silit sa spui pe dinafara sloganele comunisto-ceausiste. Anton Uncu voia atat cat i se permitea sa fie autentic, sa nu minta inr-un mod desantat, sa respecte meseria de ziarist.

Al doilea moment capital al intalnirilor mele cu Anton Uncu s-a consumat dupa Pasti in 1989. Trecusera mai bine de sase ani si desigur multe se schimbasera. Nu mai lucram la Romania libera dar stiam tot ce avusese loc acolo. Coborasem din autobuzul 331 si ma indreptam spre redactie pentru a intra pe la poarta din extremitatea stanga, acolo unde era redactia revistei Magazin. Am observat-o pe Cornelia Simionescu, minunata ziarista care se oprise din drum si se uita cu admiratie si uimire, parca nevenindu-i sa creada, la un barbat care se afla doar la cativa pasi in fata ei. Cine era acela? Nimeni altul decat Anton Uncu, eliberat in Sambata Mare a acelui an din arestul de la Directia de Cercetari Penale din Rahova si care inainte de-a se duce la Piatra Neamt unde avea domiciliu fortat, trecuse pe la redactie pentru a-si lua carnetul de munca. Episodul intoarcerii lui prin