Azi poate parea o banalitate, dar in anii de realism socialist sacrosanct, de imixtiune continua a partidului (defunctul PCUS, precizez pentru orice eventualitate) in domeniile artisticului, o derogare cit de mica de la dogmele in vigoare trebuie apreciata ca proba indiscutabila de temeritate. Saptezecistii basarabeni - Nicolae Dabija, Leonida Lari, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Leo Butnaru, Ion Hadarca, Vasile Tarateanu, Ilie Zegrea, Marcela Benea, Ludmila Sobietchi, Constantin Dragomir, Leonard Tuchilatu, Viorel Mihail, Constantin Munteanu, Ion Bogatu s.a.- au savirsit ceea ce se poate numi, cu un termen doar in parte metaforic, o mica dar extrem de semnificativa insurgenta. Nu se putea imagina, pe atunci, o contestare la scena deschisa a metodelor - atit de paguboase in plan estetic! - ale realismului socialist si in genere a regimului, o situare polemica in raport cu preceptele oficiale. Nici samizdat-ul nu s-a practicat in Basarabia acelor ani. Dar ceea ce au izbutit acesti scriptori solari conteaza enorm in economia procesului literar dintre cele doua maluri. Ei au descoperit un mod fericit de a se sustrage tiraniei realului, de a deroga de la comandamentele partidului; in ultima analiza, de a-si adjudeca nestingheriti, fara a pactiza, ca antecesorii lor, cu diavolul, naturaletea discursului poetic, starea de gratie. Este vorba de ochiul al treilea (titlul plachetei de debut a lui Nicolae Dabija), care a permis interiorizarea viziunii, scoaterea ei din fatidicele conventii realiste; in fond, eliberarea creatorului din contingentul tiranic si transferarea lui in transcendent. Andrei Turcanu, criticul avizat al generatiei, spune despre congenerii sai: „Curajul adevarului si candoarea credintei nu se puteau exprima decit prin prefigurari, prin iluminari profetice, singulare, prin forme si imagini excesive, care sa bata alarma, certificind - neaparat! - o re