Apărut în literatură abia în secolul al XIX-lea, jurnalul intim (în varianta sa publică) a stârnit maximum de interes din partea autorilor sau din partea teoreticienilor şi criticilor literari în prima jumătate a secolului următor, când ba a fost practicat şi apreciat cu fervoare şi voluptate, ba a fost respins cu mefienţă sau dispreţ (nimeni altul decât G. Călinescu afirma şi încerca să demonstreze că jurnalul intim e doar "o prostie" scrisă de tineri, femei şi cei lipsiţi de talent literar). Spontaneitatea, autenticitatea, sinceritatea, raportul public/privat şi apartenenţa sa la marea literatură au provocat controverse rămase şi azi nelimpezite, principala opoziţie stabilindu-se, în acest sens, între jurnalul ca scriere destinată exclusiv pentru propriul uz şi cel destinat publicării (imediate sau peste un anumit număr de ani, conform dorinţei autorilor). Poate că cea mai sinceră confirmare a uneia dintre puternicele motivaţii ale jurnalelor din cea de-a doua categorie, îi aparţine lui Camil Petrescu care, în notele sale zilnice, recunoştea că îşi va nota în jurnal doar acele lucruri care îl pot pune în lumină, care îl pot justifica în faţa unor acuzaţii ale contemporanilor sau ale urmaşilor...

Şi Jurnalul lui Arşavir Acterian mizează mai mult pe expunerea controlată în faţa celorlalţi, decât pe livrarea nesăbuită a fiinţei, pe autocunoaştere sau pe efectele terapeutice asimilabile scriiturii diaristice. Intenţia publicării este recunoscută de câteva ori, chiar în paginile acestuia, căci, infestat cu morbul literaturii, dar lipsit de talent poetic sau de suflu narativ, Arşavir Acterian a mizat totul pe acest Jurnalul care ar fi trebuit să devină capodopera sa, Cartea sa esenţială, prin care să-şi justifice existenţa. Manuscrisul iniţial, care număra aproximativ 1125 de pagini, se pare că s-a pierdut, însă din el au mai fost recuperate şi p