De când datează atracţia pentru poze? „Probabil că atunci când, privind fotografiile de familie de la-nceputul secolului trecut şi până prin anii '40, am vrut să păstrez chipuri, lucruri şi peisaje. Trecutul e ca un vis pe care nu ţi-l mai aminteşti decât pe fărâme, pentru că memoria e înşelătoare. Din fericire există fotografia - această mărturie palpabilă a lucrurilor care s-au întâmplat. Printre «portrete fotografice» de domni cu ţilindru şi doamne cu pălării mari (mi s-a spus că aceştia erau străbunicii mei), de copii cu canotieră trasă pe spate şi rochiţe cu volănaşe (bunicul şi surorile lui), de serate cu domni în smoking şi doamne în toalete de Hollywood (dar şi de popasuri câmpeneşti cu aceiaşi şi aceleaşi opriţi pe marginea unui drum, în jurul unor maşini ca nişte tancuri decapotabile, echipaţi cu căşti şi ochelari de automobilişti şi cu inevitabilii căţeluşi strânşi drăgăstos la piept - un bulldog, un fox-terrier, un Lulu de Pomerania...) - printre toate aceste oglinzi alb-negru ale unui timp care s-a risipit ca un fum există o fotografie care m-a obsedat multă vreme. E o poză de pe la sfârşitul anilor '30 a mătuşii mele, Mariana (sora mai mică a bunicului), împreună cu o bună prietenă, Zaza Lobey. Stau vesele şi surâzătoare, pe un mic dâmb, înlănţuindu-şi taliile. În spatele lor, o cascadă. Când am găsit această fotografie în caseta mătuşii mele, ea încă mai trăia. Mi-a povestit că Zaza îşi vânduse un splendid apartament dintr-o vilă de pe strada Londra şi că se mutase, cu nici două săptămâni înainte de cutremurul din '77, într-un apartament mai mic, în blocul din Piaţa Rosetti care s-a dărâmat - şi din care mătuşa mea se mutase încă din anii '60. Am văzut, pe loc, toată năruirea aceea în cascada de un alb agresiv din fundal. Era ca imaginea anticipativă a unui dezastru pe care nimeni nu ştiuse să-l citească. Atunci cred că am înţeles, intuitiv, că o fotog