Poemul lui Ion Valentin nu numai ca nu este "al doilea Luceafar al poeziei romanesti" (n-ar fi avut cum sa fie), dar nu este nici poem (ceea ce ar fi putut fi daca ar fi fost scris cu talent).
"Ma numesc Ion Valentin, sunt profesor de filosofie si sunt din orasul Braila. Va trimit un volum de poezie care este si prima mea carte publicata in speranta de a fi citita de un critic literar. Printre poezii am si o poezie numita Luceafarul. As vrea sa stiu daca imi este recunoscuta ca al doilea Luceafar al poeziei romanesti."
Aceste randuri insotesc volumul Luceafarul (Braila, Ed. Olimpiada, 2008) care mi-a sosit de curand prin posta. Desi profesor de filosofie, expeditorul ignora o calitate fundamentala a creatiei literare: unicitatea. Un text poate fi parafrazat, parodiat, citat, combinat cu alte texte, dar in fiecare caz rezulta o noua opera. Teoretic, nu poate exista un al doilea Luceafar al poeziei romanesti. Daca ar putea exista, ar insemna ca Ion Valentin este, la randul lui, Eminescu II, iar eu, scriind despre el, devin Maiorescu II (ceea ce, de altfel, nu mi-ar displacea).
Poemul lui Ion Valentin nu numai ca nu este "al doilea Luceafar al poeziei romanesti" (n-ar fi avut cum sa fie), dar nu este nici poem (ceea ce ar fi putut fi daca ar fi fost scris cu talent). Autorul isi imagineaza, stangaci, o poveste de dragoste intre Luceafar si Luna. Ea este departe de farmecul legendei despre Soare si Luna (ca pedeapsa pentru dragostea lor incestuoasa, un frate si o sora sunt transformati in Soare si Luna si li se interzice sa se afle in acelasi timp pe cer). In versurile lui Ion Valentin, Luceafarul si Luna apar ca doi amorezi saraci cu duhul si caraghiosi:
"- Mai mangaie, Luceafar bun,/ Iubirea mea in tihna,/ Caci in raza ta de nea/ Eu imi gasesc odihna.// Dar, vai, nici bine n-a vorbit,/ Si iat-o in raceala,/ Cu fata palida nespus/ Ca de
