Şi în Omul este un mare fazan pe lume, cel mai recent roman din seria de autor de la Humanitas, literatura Hertei Müller ni se dezvăluie totodată ca imagine senzorială ce provoacă empatie şi ca idee ce aduce cu sine reflecţia. Din imagini „fierbinţi“ se nasc ideile „reci“, împletindu-se într-o artă viguroasă, deopotrivă contemplativă şi reflexivă, singularizată prin forţa emotivă a imaginilor concentrate ca fond al desfăşurării subversiv-sfredelitoare a spiritului critic. În Omul este un mare fazan pe lume (publicat pentru prima dată în 1986), ca şi în deja bine-cunoscutul Leagănul respiraţiei, Herta Müller excelează în a doza epicul şi liricul, într-o poveste dramatică a unei familii de şvabi dintr-un sat bănăţean. Din colţii uriaşului istoric numit fascism, aceasta este aruncată în plasa absurdă a opresiunii comunismului ceuşist ce viza, printre multe alte monstruozităţi, şi epurarea etnică. Procentul necesar de intrigă pentru a crea suspans şi măsura suficientă de lirism, care să nu permită o uşoară alunecare pe suprafaţa textului – o consumare uşoară şi o epuizare rapidă a efectelor –, face ca prozaHertei Müller să-şi solicite cititorul şi să-i ofere, totodată, plăcerea lecturii.Contururile dramatice ale aşteptării Încă de la prima pagină, cititorul poate simţi că între „erou“ şi lume punţile sînt întrerupte, că existenţa este turnată în forma strîmtă a aşteptării, fiind măsurată în rutina drumurilor zilnice prin aceleaşi hîrtoape de neevitat: „În fiecare dimineaţă, cînd merge singur pe strada care duce la moară, Windisch mai adaugă o zi. În faţa monumentului eroilor, el numără anii. La primul plop de pe marginea drumului, acolo unde bicicleta intră întotdeauna în aceeaşi hîrtoapă, el numă-ră zilele. Iar seara, cînd închide moara, Windisch mai numără încăo dată anii şi zilele“. Maniera în care scriitoarea alege să combine privirea intensă asupra spaţiului c