Fără îndoială că există o mulţime de indivizi de sex masculin – majoritatea, cred – care, rămânând până după cincizeci de ani doar în stadiul de mascul, îşi inspectează zilnic trupul şi dormitorul, pândind momentul în care un musafir nedorit vine să se strecoare înauntru: în propriul corp, un tip mai fleşcăit sub toate aspectele, iar în pat, dimpotrivă, unul din ce în ce mai tânăr.
Dacă este sărac – condiţie obligatorie a evoluţiei , după o scurtă depresie, masculul poate trece la unul dintre stadiile posibile, cel de bărbat şi de om, caz în care vindecarea de agitaţiile meschine se întâmplă spontan. Cu totul altcumva stau însă lucrurile dacă împricinatul este avut. Căci mintea masculului bogat nu poate face faţă situaţiei decât condamndu-şi victima la o perpetuă demonstraţie de virilitate care, îmbrăcând chipul celor mai diverse substitute, o transformă într-un veşnic doborâtor de recorduri personale în competiţia cu neantul, singurul câştigător absolut. Fireşte că stadiul de bărbat îi devine pe zi ce trece tot mai inaccesibil, cât despre cel de om – înţeles ca scris cu majuscule – acesta îi rămâne interzis definitiv.
Şi, în vreme ce bărbatul având idealuri şi viziune, adică, treabă , nu stă cu ochii îngroziţi, aplecaţi spre pantaloni, dimpotrivă, masculul avut între două uitături îngrijorate spre prăpastie îşi vede numai de treburi şi de propriile competiţii umorale, în care brăcinarul desfăcut contra cost prin diverse budoare şi, tot contra cost, în public îi devine singurul mod de a-şi părea viu. Căci ce ar fi recordul dintr-un pat fără aplauzele telespectatorilor sau ale cititorilor de tabloide? În treacăt fie vorba, pentru bărbat, zicala de armurier „Nu mai trage cum trăgea, nu mai merge cum mergea” nu are vreo însemnătate, fiindcă exact ochii bărbatului, în permanenţă ridicaţi spre înălţimi, conferă armei sale eficienţa inconştientă pe c
