Vecinii mei au cedat. După 8 ani de trăit în România - timp în care s-a căsătorit, a făcut un copil, a construit o casă şi a operat o firmă care a dat de muncă unor compatrioţi de-ai mei -, Klaus, austriacul, şi-a luat lumea în cap şi s-a relocat la Mannheim, în Germania. El şi-a găsit serviciu acolo, lucrează deja de o lună, soţia şi copilul îl vor urma în scurt timp. Sunt vecinii noştri din 2005. Gard în gard. Băieţelul meu chiar acum se "dă" cu rolele la noi în curte, împreună cu băiatul lor. Probabil nu se vor mai vedea niciodată, deşi au crescut împreună.

Klaus nu a dorit să se întoarcă în Austria. L-am întrebat o dată care este diferenţa dintre austrieci şi germani, că eu nu vedeam vreuna. Mă gândeam doar că poate austriecii se cred aşa, mai de viţă nobilă, mai de Johan Strauss şi de fostă capitală de imperiu, mai boemi şi intelectuali. Klaus a dat din cap că nu: "Dimpotrivă", a zis el, "germanii au o părere proastă despre noi, cam aşa cum aveţi voi despre moldoveni".

Mă tot gândesc de ceva vreme cum a reuşit România să-i gonească pe Klaus şi ai lui de aici, mai ales acum când suntem o ţară din Uniunea Europeană. Păi cred că tocmai de aia. Cred că el - şi nu numai el - s-a săturat să fim doar cu numele o ţară europeană. La cât a investit în ţara asta - financiar, moral, afectiv - nu a primit mai nimic înapoi. Nici măcar respect. Mi-l aduc aminte alergând disperat prin curte, doar într-o pereche de pantaloni scurţi, prin ploaia torenţială din toamna anului 2005. Toată zona noastră era un lac. Eu n-am subsol la casă, dar el a trebuit să scoată din garaj şi subsol 20 de vidanje cu apă şi să refacă apoi toată instalaţia electrică, podelele şi zugrăvelile.

Klaus este un om extrem de civilizat, modest, calm şi relaxat. Un neamţ cumescade. Mi-l amintesc în alte ocazii când se plimba nervos prin curtea casei întrebându-se cu voce tare