Structurile lingvistice pot fi judecate foarte diferit din perspectiva raţionalităţii, a sensului cuvintelor pe care le cuprind – sau din aceea a funcţionalităţii, a rolului lor în comunicare.

Deci a fost adesea criticat (din perspectivă normativă, raţionalistă) pentru lipsa de sens concluziv a folosirii sale clişeizate; la o examinare strict lingvistică se constată, totuşi, că nu e un element inutil, ci unul cu valoare de conector pragmatic. Pleonasmele sunt de obicei ridicole prin repetarea aparent inutilă a unei informaţii, dar apariţia lor este de multe ori justificată de intenţia vorbitorului de a-şi întări sau a-şi dezambiguiza spusele.

Adjectivul şi adverbul personal intră în multe structuri care produc, prin redundanţă, un efect involuntar comic: eu, personal, părerea mea personală, punctul meu de vedere personal etc. De fapt, construcţia pleonastică nu este întotdeauna supărătoare. Termenul personal a căpătat rolul de mijloc de focalizare, limitând şi în acelaşi timp scoţând în evidenţă poziţia unei entităţi subiective: eu personal este echivalent cu eu însumi sau chiar eu, construcţii implicând o delimitare de alţii („nu altcineva”) şi o subliniere a caracterului subiectiv al situaţiei („cel puţin în ceea ce mă priveşte”). În funcţie de verbele în legătură cu care apare, limitarea subiectivă poate fi totuşi mai mult sau mai puţin justificată logic: există acţiuni pe care le pot face şi alţii – şi există stări interioare, psihologice, pe care le experimentează întotdeauna individul. Din acest punct de vedere, e mai firească şi mai obiectivă insistenţa asupra îndeplinirii unei acţiuni în nume propriu („Voi bate eu, personal, la uşa celor care ar putea să îmi ofere un loc de muncă”, cancan.ro), în vreme ce în prezentarea unor procese mentale (care sunt, inevitabil, ale persoanei care vorbeşte) personal este doar o marcă de emfază: „Eu personal