Tot în Cartea de nisip, scriitorul sudamerican, studiindu-se pe sine, fără nici o urmă de amor propriu, se dedublează în articolul scurt Borges şi eu. O schizo-frenie controlată?...
Convenţie primită cu toată sinceritatea unui mare autor ale cărei limite nu le poate dicta decât cea mai intimă, ori mai puţin sezisabilă, sau stăpânită natură a omului....
Nu-i stilul unui jurnal. Mai mult o încercare narcisită de rupere în două a eului. O disecţie existenţială, paralelă.
Reproduc textul succint:
"Lui Borges - celuilalt, nu mie - i se întâmplă fel de fel de lucruri. Eu nu fac altceva decât să hoinăresc prin Buenos Aires, zăbovind uneori, în mod mecanic poate, ca să privesc arcada unui vestibul ori uşa unei marchize; ştirile despre Borges îmi vin prin poştă; din când în când, îi zăresc numele printre ale câtorva profesori sau într-un dicţionar biografic.
Mie îmi plac ceasurile de nisip, hărţile, tipografia veacului al XVIII-lea, etimologiile, aroma cafelei şi proza lui Stevenson; celălalt împărtăşeşte aceste preferinţe, însă într-o manieră plină de vanitate ce le preschimbă în atribute ale unui actor. Ar fi exagerat să afirm că relaţiile dintre noi sunt ostile; eu trăiesc, eu îmi îngădui să trăiesc pentru ca Borges să-şi poată plăsmui literatura, iar literatura aceasta mă justifică.
Trebuie să recunosc, totuşi, că a scris, într-adevăr, câteva pagini izbutite, însă ele nu pot să mă salveze, poate din pricină că ceea ce este bun, nu mai e în stăpânirea nimănui, nici chiar a celuilalt, ci aparţine doar limbii şi tradiţiei.
De altminteri, eu sunt sortit să pier, în mod definitiv, şi numai o frântură fugară din mine ar putea supravieţui în celălalt. Puţin câte puţin, îi cedez totul, deşi cunosc prea bine perversa deprindere de a falsifica ori a amplifica.
Spinoza socotea că f