Este unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Este un elitist, în sensul că apără şi promovează elitele şi ideea elitară. Se uită spre Dumnezeu cu frică şi cu iubire în acelaşi timp. N-a văzut îngeri niciodată, însă scrie despre ei cu atâta rafinament. Are cultura şi cultul „marilor cărţi“. Admiră sincer când are ce şi nu conteneşte să se mire de lumea din juru-i. Respectă instituţia şcolii. E un pic sceptic. Cultivă melancolia. Este ataşat oricărei forme de memorie. Toate acestea împreună nu pot da decât portretul unui intelectual de dreapta. De ce spun că d-l Andrei Pleşu este „cel puţin“ de dreapta? Pentru că d-l Andrei Pleşu este mult mai mult decât un intelectual de dreapta şi, nu mă îndoiesc, i-am face domniei-sale o gravă injustiţie şi am jigni calităţile extraordinare pe care Dumnezeu le-a pus în acest om, dacă l-am plasa, rudimentar, în categorii de acest gen. Si iată de ce d-l Pleşu este mai mult decât un intelectual de dreapta.

„Se spune despre intelectuali că fac marea eroare de a crede că abstracţiunile din minţile lor sunt vii, izolându-se, fără să-şi dea seama, într-o realitate quijotescă. Când se va osteni cineva, la un moment dat, să argumenteze viguros împotriva acestei prejudecăţi, exemplul domnului Pleşu va figura la loc de cinste printre argumente. Uimitor pentru cei care nu-l cunosc - dar şi pentru cei care îl cunosc, poate -, domnul Andrei Pleşu a marcat România posttotalitară nu doar prin talentul său uriaş, prin inteligenţa sa debordantă şi prin irezistibila-i seducţie intelectuală, dar şi ca întemeietor de instituţii.

Chiar la o rapidă evocare, se vede imediat în biografia domnului Pleşu o dimensiune fondatoare. Probabil că cele mai cunoscute instituţii create de domnul Andrei Pleşu sunt Colegiul Noua Europă şi revista Dilema, acum Veche. În alcătuirea culturală a României postdecembriste, ambele