Incursiunea noastră în presa sportivă dinainte de 1989 a ajuns la ultimul episod, "Radioul". Zilele trecute i-am ascultat povestea lui Constantin Alexe, fost ziarist la "Sportul", am stat de vorba cu Dumitru Graur despre Televiziunea Româna, iar acum a sosit momentul sa deschidem aparatele de radio. Sursa: EVZ
Nu este vorba despre niciun comunicat important pentru ţară, ci doar despre povestea transmisiunilor sportive pe calea undelor înainte de 1989 şi după Revoluţia din decembrie.
Refugiul microbistului
Radioul a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai românului, chiar dacă nu totdeauna şi cel mai fidel. Radioul avea avantajul că putea fi ascultat pâna în cele mai îndepartate sate ale României, pe toate coclaurile, acolo unde nu exista nici măcar curent electric. Pentru pasionaţii de sport, radioul era cel mai bun mijloc de informare, iar transmiunile în direct ale competiţiilor reprezentau o adevarate desfătare.
Cu doar două ore de program la televizor, cu un "Sportul" asasinat de "minute" venite de la CC si comunicate de la Agerpres, radioul ajunsese în anii '80 refugiul microbistului român.
Oferta era mult mai generoasă. Iar când programul 1 al Radiodifuziunii nu sătura pofta de sport a ascultătorilor, aceştia comutau pe posturile străine.
"Nene, cât e la Ploieşti?”
Românii ascultau meciurile naţionalei de baschet a Iugoslaviei, campionatul italian de fotbal, cel al Spaniei. Posturile erau "prinse" pe unde medii şi scurte.
Înainte de 1989, meciurile din Divizia A se disputau de cele mai multe ori la aceeasi oră. Emisunea "Fotbal minut cu minut", în cadrul careia se transmitea etapa, a fost una dintre cele mai îndragite emisiuni ale Radidifuziunii române. Oamenii se strângeau ciorchine lânga un "tranzistor" si ascultau relatările de pe cele 9 stadioane.
În tribune,
