Cu cît se apropie mai mult sfîrşitul de an, cu atît angoasa unei pierderi iminente şi iremediabile a "tradiţiilor" devine mai puternică. Şi cu cît sîntem mai aproape de momentul în care vom fi înghiţiţi de Europa, cu atît această pierdere pare mai iminentă şi mai iremediabilă. Este firesc astfel ca anul acesta corul bocitoarelor să fi atins apogeul. Valul său a luat pe sus pe mai toată lumea, inclusiv persoane aşezate, care nu se lamentaseră pînă acum de acest flagel al rămasului fără tradiţii. Pe de altă parte şi direct proporţional cu această pierdere, fiecare dintre noi vede că sînt tot mai multe tîrguri tradiţionale, colinde trandiţionale, mîncăruri tradiţionale şi alte cadouri tradiţionale. Nimeni nu pare să fie intrigat de această - cel puţin aparentă - contradicţie. Ei da, dar asta e altceva! - îţi va explica imediat fiecare dintre noi. Dacă vei insista şi vei întreba de ce, procesul explicativ poate continua, eventual, pînă la această culme a subtilităţii: Păi, nu mai e la fel...
Într-un fel, lucrurile chiar aşa stau, doar că de multă vreme: Alecsandri, deja, se grăbea să culeagă poeziile poporului, de teamă să nu le vadă dispărînd în decursul vieţii sale. De fapt, teama dispariţiei tradiţiilor este o temă consubstanţială modernităţii. Paricidă, aceasta s-a instituit, după cum se ştie, prin înlăturarea Tradiţiei, oricare ar fi fost aceasta: Dumnezeu a murit, ne-a anunţat, în acest sens, Nietzsche. Din acest moment, tristeţea reiterată periodic a pierderii tradiţiilor a devenit expresia unei culpabilităţi pioase. Cultul tradiţiilor, patrimonializarea acestora şi instituţionalizarea unor mari preoţi ai acestui patrimoniu au devenit apoi tot atîtea rituri reparatorii ale acestei culpe originare: iubim tradiţiile cu atît mai mult cu cît avem într-o mai mare măsură conştiinţa faptului că i-am ucis pe creatorii acestora. Ne pare rău de ele, le ducem doru
