de vorbă cu

prof. Dinu C. GIURESCU Numărăm totdeauna printre virtuţile de bază capacitatea noastră de a aştepta. Cu răbdarea treci marea, ne-am obişnuit să zicem; dar, în ziua de azi, tocmai cei care nu mai au răbdare trec marea, ba şi oceanul, să-şi caute o soartă mai bună aiurea. Noi rămînem aici, pe uscat, în aşteptarea viitorului. Dar marea calitate cu care ne mîndrim ne este reproşată şi ca principalul defect al naţiei; cît să tot aşteptăm? "Ai puţintică răbdare" e o replică de care rîdem de mai bine de un secol, cu toate că, în realitate, speranţa noastră e ca, la fel ca în Scrisoarea pierdută, ceva să se întîmple "sus" care să ne scutească de efortul de a intra personal în acţiune. Cît de întemeiat este în realitate renumele nostru de răbdători? Cînd, dimpotrivă, graba ne-a favorizat? Mai putem cultiva starea de aşteptare într-o lume a competiţiei, din care vrem să facem parte?

Omul care aşteaptă şi ascultă Stimate domnule profesor, de ce credeţi că, într-un secol în care noi, românii, am trecut prin numeroase şi dramatice schimbări, sîntem priviţi totuşi ca nişte iubitori de aşteptare? Dacă ne luăm după ceea ce propune dicţionarul, aşteptarea înseamnă: să stai într-un loc, în vederea unui scop dar şi o seamă de stări sufleteşti: răbdare, păsuire, îndoială, zăbovire, speranţă în ceva, prevedere, pregătire în vederea realizării unui ţel ş.a. O putem discuta în funcţie de vîrstă, de stare socială, de epocă. La 20 de ani, ai planuri mari, visezi şi speri şi, peste toate, eşti încredinţat că tinereţea de care te bucuri va dura un timp nedefinit. Treci de 30 de ani, începi să cunoşti izbituri din stînga şi din dreapta şi atunci intervine elementul raţional: aşteptarea e însoţită de o socoteală, un calcul, chiar de o pîndă în vederea sesizării unei ocazii, adică a posibilităţii de realizare. Cînd aveam eu 18 ani se instala în ţară, în condiţiile cun