Auroră suprarealistă

S-a născut în 1901 şi a trăit aproape 90 de ani. L-a avut drept mentor pe André Masson şi a făcut parte din cercuri frecventate de Robert Desnos, Georges Bataille, Max Jacob. Numele său a fost asociat, şi pe bună dreptate, cu mişcarea suprarealistă. A fost licenţiat la Sorbona, după care a devenit un cunoscut etnolog. A scris volume de poezie, eseuri, critică literară, critică de artă şi un singur roman – Aurora, publicat recent în colecţia „Cartea de pe noptieră” de la Humanitas, în excelenta traducere semnată de experimentatul Emanoil Marcu. Numele lui este Michel Leiris.

Aurora a fost scrisă la numai 25 de ani, şi publicată pentru prima oară abia în 1946. Este într-o bună măsură o carte experiment, menită să redea în scris trăiri-limită şi să se constituie totodată într-un soi de întruchipare fictivă a unei revoluţii care avea să marcheze istoria culturală a primelor decenii din secolul XX. Prin felul în care este scris, dar mai ales alcătuit, volumul de faţă trădează dorinţa autorului de a estompa graniţe, de a rupe convenţii, de a scrie în răspăr faţă de orice soi de convenţie fusese practicată anterior. Povestea devine o banalitate, plăsmuirea de personaje nu contează, iar ideile (Nu tocmai multe, dar neapărat radicale) se cuvine să se întrupeze mai ales în imagini vizuale. Maniera de a face literatură a tânărului Leiris nu este câtuşi de puţin una facilă, dimpotrivă, textul pare de multe ori neprietenos cu cititorul, ca şi cum s-ar închide în propria lume, nepretându-se la chei de interpretare facile. La prima vedere, procedeul de alcătuire a textului este dicteul automat, însă ar fi o greşeală să credem că toată cartea este o simplă născocire de moment a unei minţi înfierbântate şi dornice de spart tipare. Dimpotrivă, multe episoade se înlănţuie într-o înşiruire mai degrabă logică, decât arbitrară. Aşa stau de exemp