Într-un film american pe care l-am văzut mai demult, un politician de succes (candidat la Senatul SUA) suferea de un handicap emoţional (cunoscut doar celor apropiaţi lui), pe care şi-l gestiona cu multă abilitate. Omul avea fobia vorbitului în public, ceea ce, într-o meserie ca a sa, ar fi putut constitui, să recunoaştem, o cale sigură spre eşecul absolut. Cum spuneam însă, el reuşea să-şi mascheze defectul profesional foarte bine, folosindu-se de o strategie mai curînd exotică. Pe parcursul speech-urilor în faţa mulţimii de alegători, eroul (jucat convingător de britanicul Ralph Fiennes) frămînta discret în palma dreaptă o banală agrafă de hîrtie. Mecanica gestului îi distrăgea atenţia subliminală de la gîndul (distrugător) că se află în faţa a sute de oameni (care aşteaptă să li se transmită cel puţin un sentiment înălţător!) şi îl focaliza, unidirecţional, pe ideile ce urmau să fie expuse. Se elibera astfel de o presiune psihică devastatoare şi ajungea chiar să pară charismatic.

Nici unul dintre "giumbuşlucurile" inventate de retorică pînă astăzi nu echivalează însă cu bizareriile şi comportamentul deviant la care a ajuns un bun prieten de-al meu (fost coleg de facultate), dus de valurile profesiei (universitare) "pe culmile disperării" oratorice. De fapt, întîlnirea recentă cu el " după mulţi ani " mi-a prilejuit lungile observaţii de mai sus. Să spun de la bun început: omul la care mă refer este un profesionist remarcabil care suferă totuşi de acest handicap înfiorător " fobia discursului public. Se înţelege că profesia didactică (desfăşurată la una dintre tinerele şi dinamicele universităţi din ţară) l-a făcut să se confrunte, pe parcursul anilor, cu situaţii teribile, al căror dramatism nu poate fi uşor imaginat. Dacă la începutul carierei, paradoxal, prietenului meu îi venea mai uşor să-şi depăşească emoţiile, ţinînd, cu eforturi mari, cursuri adm