Ultimele zile şi săptămâni au fost deosebit de active în ceea ce priveşte relaţia dintre Marea Britanie şi România. Discuţiile care au apărut au fost legate de problema locurilor muncă pe care românii le-ar putea avea în Regatul Unit, iar, în ultima săptămână, carnea de cal şi lasagna au ţinut capul de afiş.
Oricum ar fi, atenţia publicului român a fost atrasă mai ales de primul subiect, care are parte de multe referinţe, datorită implicaţiilor adânci pe care-l are, deoarece „votul cu picioarele” este o soluţie mereu folosită de cetăţenii nemulţumiţi de propria putere politică. Astfel, dacă sunt libere graniţele – mai ales – părăsirea ţării este rapidă şi de multe ori fără regrete.
Însă aceste două subiecte ne-au obligat să ne gândim mai mult la capacităţile diplomaţiei româneşti în Marea Britanie, ca de altfel în orice alt stat cu influenţă. Ar trebui de fapt să avem un ciclu de articole, în realitate, asupra capacităţilor diplomaţiei româneşti în ţările G 20, dar mai ales în ţările cu influenţă continentală sau mondială, de la S.U.A. şi China, la Rusia, Germania, Brazilia şi Turcia, iar lista nu este închisă. De fapt, relaţiile româno – ruse şi româno – chineze merită o analiză specială, ceea ce nu vom ezita să facem, iar corolarul este legat de diplomaţia acestor două ţări la Bucureşti, de o calitate impecabilă, şi de la care avem mereu să învăţăm.
Diplomaţia astăzi nu mai este doar formalismul secolului XIX, în care ambasadorii erau o castă nu doar închisă, ci şi intangibilă; ea constă azi într-o diversitate de operaţiuni, de natură politică, administrativă, economică şi culturală, care au ca rol fundamental creşterea sau protejarea imaginii unui stat, pe de-o parte, precum şi dezvoltarea şi diversificarea contactelor între persoane fizice sau juridice dintre state.
Chiar dacă această definiţie poate părea generală şi didactică, ea exprimă