După ce s-au făcut numeroase analize şi comentarii pe marginea crizei politice care s-a încheiat, formal, prin instalarea Guvernului Leancă, ce ne-au lipsit au fost nu metaforele dezamăgirii şi epitetele dezgustului, ci nişte cifre seci, lipsite de „sentimente“. Ultimul sondaj IMAS, realizat în intervalul 10-26 mai 2013, ne relevă proporţiile degringoladei clasei politice „pro-europene“ în oglinda opiniei publice.

Vedem din sondaj că ceea ce Voronin a reuşit să facă abia în 8 ani de domnie autoritară, actuala criză politică, generată de partidele fostei Alianţe, a izbutit în doar 5 luni de scandaluri intens mediatizate. Adică a întors poporul împotriva conducătorilor. Se pare că reproducem, în Basarabia, aceeaşi penibilă situaţie şi nu învăţăm nimic: comuniştii „pacifică“ şi „stabilizează“, în timp ce partidele de dreapta zdruncină şi bulversează, dar nu în numele Reformei, eradicând corupţia, dinamitând structuri osificate care ne trag înapoi, în URSS, ci pentru că aşa li-i năravul: le place haosul, mişcarea browniană, stârnită de orgoliile supradimensionate ale liderilor de partid.

Departe de mine gândul că orice armonie e de preferat dezordinii. Criza a izbucnit ca o consecinţă a omorului tăinuit din Pădurea Domnească, prilej cu care am constatat falimentul statului de drept şi ne-am dat seama, stupefiaţi, că suntem cu toţii în bătaia puştii. A urmat încercarea îndârjită a politicienilor de a-şi smulge, unii altora, preşul de sub picioare, uitând de interesele ţării. Au declarat că luptă cu mafia, dar nu au realizat cu Cine sau – ca „să nu personalizăm“ (vorba mai recentă a dlui Filat) – cu Ce fenomen se pun. Au mizat totul pe acuzaţii şi dezvăluiri incendiare, şi pentru că au primit o ripostă puternică au trebuit să capituleze, semnând nişte înţelegeri umilitoare.

Toate aceste viraje şi abdicări nu puteau să nu lase urme în percepţia