De câteva zile – prea puţin la scara istoriei – se întâmplă evenimente interesante în Asia Mică, într-un punct cheie al geopoliticii: oraşul Istanbul.
Este aproape evident că această situaţie a luat prin surprindere pe toată lumea, iar în fiecare birou al instituţiilor de forţă turce, atmosfera este, poate, la fel de tensionată ca în Capitală. Probabil că aşa a fost în fiecare ţară, deoarece se constată de câţiva ani că oamenii sunt din ce în ce mai nervoşi, iar stresul de la muncă constituie un bun prilej de acumulare de tensiune, pe care apoi ţi-o descarca pe cine nu trebuie – de regulă, pe cei din familie.
Lasând această scurtă observaţie banală, de factură psihologică, rezultă însă că aveam până de curând o ţară stabilizată, cu un mare avânt economic, plină de optimism şi entuziasm, văzută ca noul lider al secolului XXI, capabilă să influenţeze o zonă mai largă geopolitică decât ar fi prevăzut cineva la începutul anilor 2000.
Turcia este o ţară cu mai multe particularităţi, iar în presa din ultimele zile au apărut destule texte care pe fond nu au făcut decât să descrie avansul economic şi politic al ţării în zonă, caracterul prim-ministrului Erdogan, faptul că protestele au fost surprinzătoare, şi, în plus, s-a mai subliniat faptul că violenţa a fost emblematică pentru serile anteriare, în special în Istanbul.
Despre cauzele acestui eveniment s-au scris din nou destul de multe pagini. S-a subliniat atât lupta dintre tendinţa religioasă imprimată de caracterul prim-ministrului turc – care a fost arestat în tinereţe pentru convingerile sale, ceea ce ne permite să înţelegem mai multe despre caracterul său – şi convingerile limitat religioase ale unei mari părţi a populaţiei. În această direcţie, o cifră reţine atenţia: din 2002 până acum, în Turcia s-au construit peste 17.000 de noi moschei, ceea ce spune multe despre o tendinţă uşor detectab
