Jegul are o istorie. Un tablou, care a trecut prin mai multe locuiri, veacuri de-a rândul, le spune restauratorilor şi muzeografilor cum trăiau proprietarii şi chiar genul de relaţii pe care-l aveau cu obiectele din jur.

Jegul are o patrie. Murdăria de pe o mobilă veche românească are altă poveste decât slinul de pe mobilierul secular dintr-un conac englezesc. În 1990, la Brăila, mi-a atras atenţia un vas de metal afumat şi scâlcit, în care nişte zidari îşi încălzeau pe un reşou de şantier, improvizat dintr-o cărămidă refractară şi un ghem de rezistenţă, tocana de cartofi. Le-am cumpărat o oală emailată şi ei mi-au cedat vasul acela îngălat, suportând straturi pietrificate de jeg, fără să-şi ascundă mirarea. Acea mirare de jumătate dezaprobatoare, pe care oamenii cu scaun la cap o au faţă de trăzniţi. După ce l-a curăţat un priceput în argintărie şi l-a adus aproape de forma originală, vasul a început să arate a ceea ce şi era de fapt: un secolul al şaptesprezecelea grecesc de casă bogată.

Jegul are şi un autor. Formându-şi fiecare om o idee anume despre curat şi murdar, murdarul va căpăta personalitate. Un restaurator, care a curăţat mai multe tablouri, venind la el de la proprietari diferiţi, dar achiziţionate după război la destrămarea colecţiei unui negustor de lacuri şi vopsele, îşi dădea seama de la prima vedere de unde plecaseră tablourile în lume. Negustorul obişnuia să le împrospăteze culoarea aplicând pe toate, din vreme-n vreme, zmacuri industriale transparente din magazinul său. Lacurile lucrau în timp şi tablourile făceau un soi de gălbează de lazaret, care ceda foarte greu la diluanţii restauratorului.

Jegul e plin de mistere omeneşti. Un restaurator din Italia, care a studiat după 1990 un număr de tablouri ale clasicilor noştri, colindate prin mai multe case bucureştene de condiţie medie, de-a lungul a o sută de