Daca ar fi sa impartim regizorii in functie de felul cum se raporteaza la "baza" muncii lor, adica la opera literara pe care o aleg pentru a o pune in scena, ar rezulta doua tipuri: regizorul obiectiv, preocupat in primul rand sa intuiasca si sa comunice sunetul specific al textului (la rigoare, al autorului), si regizorul subiectiv, interesat, inainte de orice, sa construiasca prin spectacol o lume elocventa pentru propria lui individualitate. Si ar mai fi, desigur, regizorul care e sau deasupra, sau dedesubtul oricarei tipologii. Asta insa...
...asta insa este o categorie (din nefericire, respectiv din fericire) foarte slab populata, chiar daca unul sau altul dintre reprezentantii celor doua "soiuri" identificate (in linii mari, bineinteles, si fara pretentia de a epuiza ori de a clarifica definitiv subiectul) poate poposi, prin unul sau altul dintre spectacolele sale, pe unul sau altul dintre malurile torentului ce desparte geniul de imbecilitate. Sau de impostura, ceea ce, in arta, e la fel de rau. Nu si la fel de usor demonstrabil...
In concluzie, asa cum exista actori care sunt aproape de nerecunoscut de la un rol la altul si actori care sunt aproape aceiasi, indiferent de rol, exista si regizori care nu fac doua spectacole asemanatoare si regizori care, cu mici variatiuni, fac mereu acelasi spectacol. Acesta poate iesi uneori mai bine si alteori mai rau - despre asta este vorba, in ultima instanta, in cazul lor.
Alexander Hausvater si Radu Afrim sunt, fiecare in felul sau, ilustri reprezentanti ai acestei familii (spirituale) de creatori identici cu ei insisi de la montare la montare. Fara sa cunosti titlul textului, teatrul producator, actorii din distributie s.a.m.d., o data ce te-ai pomeni in fata unui spectacol de-al lor cu siguranta ai exclama "Asta-i Hausvater!" ("Hausi", pentru suporteri) sau "Asta-i Afrim!". Situatia pare i
