Intrat in posesia unor lacrimi de imprumut, Cornel Nistorescu boceste ca o vaduva neconsolata pe mormintul presei romine, intr-un ziar ce nu se simte prea bine din chiar pricina sa.
Ideea care il persecuta pe biv vel vornicul Nistorescu ar fi urmatoarea: ca, pe vremea cind tinea dupa ureche plaivazul de jupin al unui trust de presa, actul creatiei se oficia intr-un templu din hirtie de ziar, pe cind acuma, de cind perinile i-au zburat de sub sezut, netrebnicii de noi smingalim articolele pe peretii unor vespasiene imunde, la
cheremul unor baroni perversi ce ne obliga sa intretinem raporturi necuviincioase cu realitatea si sa ne pierdem noptile in compania unor litere lipsite de caracter si a unor fraze descheiate la toti nasturii.
Smulgindu-si cu prea mult patos parul din cap de grija altora, Nistorescu risca sa ramina chel si sa i se vada petele de pe calota ucrainiana.
Unele mai din tineretea-i revolutionara, cind, modest, papa cu lingurita ceea ce hulpavii sai sefi de la Flacara leorpaiau cu polonicul, iar altele de dupa ‘89, cind a tresit intr-un pocker pe dezbracatelea la trustul Expres, lasindu-l pe uriasul din Gagesti fara procente, doar cu legitimatia de la Biblioteca Academiei pe post de palton.
Ziarist brinzit inainte de termen, Cornel Nistorescu si-a facut o profesiune de credinta din trezitul cu fata la cearceaf.
Din nefericire, acreala sa naturala nu produce chiar totdeauna bors de calitate.
Si, fiindca n-a invatat ca atunci cind vrei sa arati pe cineva cu degetul e mai sanatos sa ti-l scoti inainte din nas, simt nevoia, in urma citirii articolului savonarolic despre moralitatea mass-media rominesti, sa reactionez aidoma cioroiului ala batrin care, vazind o stancuta
taiata de tren in gara Ciulnita, a exclamat cu naduf: „Fir-ai a dracu‘ de curva, te dai Anna Karen
