Ar trebui să fim naivi să ne închipuim că cei care au recunoscut sau vor recunoaşte independenţa kosovară - ca să nu mai vorbim de cei care au preparat-o şi au forţat-o - nu realizează cât este aceasta de contrară principiilor de internaţional (fără ghilimele) sau celei mai elementare logici. Nu, ştiu foarte bine, dar au avut priceperea să construiască un alt tip de argumentare logică care să servească cazului. Se vorbeşte despre o „soluţie excepţională într-un caz excepţional”. Cu cât este, însă, mai excepţional cazul Kosovo decât cazul Transnistria? Iată că oamenii lui Smirnov n-au lăsat să le scape ocazia şi cer deja independenţa pe acelaşi principiu folosit şi în cazul kosovarilor. Vor urma, fără îndoială, „cazurile excepţionale” ale Ţării Bascilor, ale Macedoniei, ale Corsicii, ca să ne rezumăm doar la zona propriu zis europeană.

Desigur, problema Kosovo nu este una simplă. Nu puteai să te aştepţi ca în răgazul dat de instituţiile internaţionale, părţile să ajungă la o înţelegere care să mulţumească pe toată lumea, mai ales când o astfel de soluţie este aşteptată după un şir întreg de abuzuri şi nedreptăţi comise faţă de ambele părţi. Dar nu poţi nici să iei o decizie aberant de părtinitoare şi care favorizează flagrant pe agresor, sancţionând victima. Pentru cei care au dezvoltat legenda opresiunii sârbe împotriva paşnicilor albanezi, lucrurile sunt simple: ei ignoră, cu bună intenţie, că Kosovo a fost autonomă, că s-a bucurat de toate privilegiile autonomiei şi că acolo a început purificarea etnică (cât de cunoscut îmi sună aceste lucruri!), sau că gherilele lui Thaci au făcut mai multe victime sârbeşti decât „tancurile” lui Miloşevici printre teroriştii albanezi. Pentru făuritorii noii ordini mondiale şi europene contează doar ideea că în acest fel se închide un dosar şi că faptul împlinit va prevala în faţa oricăror argumente.

Din nefericire, dos