Istoricul Lucian Boia spune că România este o ţară care se încăpăţânează să fie altfel şi acest lucru explică şi succesele, dar şi nereuşitele ei. De ce vrea România să fie altfel? Şi, mai ales, de ce ar fi acest deziderat profund care ne animă o greşeală? Doar pentru că lumea se globalizează şi vrea uniformitate pentru a putea gestiona mai uşor procesele la scară macro? Iubesc România tocmai pentru că este altfel şi consider această aspiraţie normală, aşa cum o privesc şi în raport cu indivizii. Este ciudat doar că, într-o lume care vorbeşte atât de mult despre personalitate, despre individualitate (o caracteristică fundamentală a democraţiei pe care o considerăm valoare universală), tendinţa este mai degrabă contrarie. Indivizii trebuie să se supună foarte multor determinări non-personale, în aşa fel încât realizarea unui sine specific devine mai degrabă o excepţie decât o normalitate. Acelaşi lucru se întâmplă la nivelul ţărilor. Şi una este să aplici reglementări universale sau măcar continentale pentru a stabili anumite practici la un nivel transnaţional pentru că este în avantajul cetăţenilor şi alta este să transformi această tendinţă într-o politică globală de anulare a diversităţilor naţionale, a specificului şi valorii pe care a dezvoltat-o fiecare popor. România este prinsă şi ea în acest joc complicat al asumării unor obligaţii internaţionale sau europene faţă de care îşi asumă însă şi nevoia de particularitate. Vrem să fim europeni, dar vrem să rămânem şi români, acest lucru neînsemnând dorinţa de evitare a civilizaţiei sau a regulilor comunitare, ci necesitatea lăuntrică de a rămâne noi înşine, de a ne conserva tradiţiile, de a ne afirma valorile. La limită, este vorba de supravieţuirea spirituală ca neam, pe care nu ne-o asigură nici reuşita politică, nici cea geostrategică. Nevoia de specific naţional nu are legătură cu evoluţiile statale, nici cu par