Actorul si salbaticii
De cativa ani buni, un mare actor roman nu mai joaca. Nu ca i-ar fi slabit puterile, ori ca si-ar fi sleit zestrea de talent. Dimpotriva, e la fel de proaspat ca de cand il cunosc. Insa scena Nationalului, pe care si-a facut un nume, pare sa nu mai fie, in ultima vreme, destul de larga ca sa-l incapa si pe el. S-a resemnat intr-un fel tragandu-se in invatamant, ca sa creasca actori pentru maine. Nu stiu cat de mare-i va fi fiind talentul de dascal. Se prea poate sa fie si un pedagog deosebit, precum am auzit ca este. Dar oricat de reala i-ar fi aceasta vocatie, ea nu poate fi mai presus de harul sau de artist, unic si inconfundabil. Un actor care nu mai joaca e doar o amintire. Si-l amintesc generatiile de spectatori trecute de maturitate, care au avut privilegiul sa-l vada, candva, in "Jurnalul unui nebun", spectacolul ce a facut epoca la Nationalul din Iasi. Pentru tinerimea de azi, in schimb, el e doar un simplu nume. Absent de pe scena, actorul de teatru nu mai exista si evocarile, oricat de calde si de expresive, n-au cum sa-l invie. Stiu prea bine ca Dionisie Vitcu, fiindca despre el scriu aici, nu este un personaj confortabil. Puternica-i personalitate suporta cu greu pana si maruntele "minciuni conventionale" ale vietii sociale, darmite grosoanele incalcari ale principiilor morale si artistice ce i-au fost calauze in viata. Daca cineva s-a dovedit o canalie patenta, iar altcineva un ageamiu cu fumuri de expert, el nu ezita sa le spuna de la obraz, si unuia, si celuilalt, ce crede despre ei, rupand relatiile indiferent de posibilele efecte neplacute ale brutalei sinceritati. Constient de valoarea proprie, ii este peste puteri sa respire acelasi aer cu mediocritatile deghizate in repere artistice. Bunul lui simt taranesc, de neimpacat cu lipsa de masura si de cuviinta, ii dicteaza atunci sa se traga deoparte si sa conte