Foto: Thinkstock Multe se deteriorează prin trecerea anilor. Paşii sunt mai grei, mai nesiguri, auzul se piperniceşte, vederea bate prea aproape, dar nu mai face faţă nici la cititul ziarelor. Pielea îşi pierde din prospeţime, atârnă uitând că a fost o vreme când era elastică şi strălucea, iar părul de mult s-a întâlnit cu albul. Însă ceva se întâmplă şi poate duce la drame, şi anume că vârstnicul pierde şi echilibrul. Când pe lângă un bătrân trece în alergare un tânăr grăbit şi abia îl atinge, cel cu mulţi ani în spate nu îşi revine în echilibru şi cade.
Multe sunt cauzele care îşi dau nefericit mâna pentru a-l face pe vârstnic din ce în ce mai nesigur pe mersul lui, pe echilibrul lui. Tocmai de aceea bătrânii ar trebui să-şi amintească de baston şi să nu vadă în asta stigmatul neputinţei. De altfel, bastonul era şi un semn de distincţie, un semn de boierie, un semn de nobleţe. Iar un baston e în stare să repare echilibrul tot mai precar al vârstnicului. După cum vârstnicii nu trebuie să se sfiască în a cere să meargă la braţul unui om mai tânăr pentru că în acest fel paşii lui vor fi mai siguri şi nu va exista teama căzăturii.
Modificări
Ce se întâmplă prin trecerea anilor cu urechea, cu ochii, cu fibrele musculare ale vârstnicului? În primul rând, se ştie că labirintul este un factor important în echilibrul omului, în recăpătarea poziţiei de echilibru atunci când a existat o clătinare, o aplecare prea curajoasă, când ceva a stricat poziţia de echilibru.
Labirintul este o formaţiune amintind de melc cu asemănarea realmente a unui labirint cu întortochetături. În acest labirint, se află un lichid cu o anume vâscozitate numit endolimfă. În această limfă, în acest lichid, plutesc nişte cristale, nişte pietricele foarte-foarte mici numite cotoliţi. Când omul se dezechilibrează aceşti cotoliţi ating crestele labirintului şi c
