Proza lui Radu Aldulescu este ca vinul. Cu trecerea timpului devine tot mai bună. Fiecare nouă ediţie a cărţilor sale (şi, Slavă Domnului, opera sa are parte de reeditări în condiţii grafice tot mai luxoase) relevă noi calităţi, adaugă unghiuri inedite de abordare a scrisului acestui foarte solid prozator. După debutul său editorial cu Sonata pentru acordeon (Albatros, 1993) şi mai ales după megasuccesul unei cărţi al cărei titlu se încadra perfect în climatul excentric ai primilor ani postcomunişti, Amantul colivăresei (Nemira, 1996), Radu Aldulescu şi-a câştigat repede reputaţia de pictor al mahalalei, expert în descrierea unor lumi ce colcăie în promiscuitate, luminate uneori de vesele chefuri de cartier, unde acordeonul este rege, iar mirosul de rachiu se răspândeşte precum puful păpădiei Larousse. Aici totul este de vânzare, cuţitul şi pumnul fac legea, iar puşcăria este instituţia în care mulţi dintre puşti îşi iau certificatele de maturitate menite să asigure respectul celor din jur. O lume virilă, a pasiunilor nestăvilite şi a răzbunărilor cumplite, a găştilor de cartier şi a prinţeselor de o zi, ce duce cu gândul la periferiile Buenos Aires-ului, locul în care s-a născut tangoul. Despre Radu Aldulescu însuşi s-a spus că este un autor frust, căruia experienţa de viaţă îi ţine loc de cultură, că este posesorul unui suflu epic de invidiat, dar insuficient de cizelat din punct de vedere estetic. A fost comparat cu Augustin Buzura şi Marin Preda (pentru predispoziţiile spre un anumit tip de reflectare socială), generaţia engleză a "tinerilor furioşi", dar şi cu beatnicii americani (Jack Kerouac, în primul rând) pentru presupusa frusteţe a relatărilor sale (am mai spus-o şi altădată, Kerouac este departe de a fi scriitorul inocent pe care îl cred unii). Pentru mulţi esteţi, Radu Aldulescu rămâne un autor care impune respect prin forţa sa epică, nu prin rafina