Ku Klux Klan apare pentru prima dată pe ecran, ca frăţie eroică a apărătorilor „rasei ariene”, în „Naşterea unei naţiuni” (1915), de D. W. Griffith. Aproape un veac mai târziu, Quentin Tarantino reuşeşte printr-o secvenţă de geniu să stârnească un râs devastator la adresa oamenilor cu saci găuriţi traşi pe cap, trimiţând definitiv KKK în ridicol.

Coctailul de violenţă şi umor marca Tarantino e de multe ori delicios şi în „Django unchained”. Contractul de ficţiune cu spectatorul e clar de la început: dintele uriaş, înfipt într-un arc spiralat, care oscilează pe cotiga dentistului ambulant ne previne că tot ce urmează trebuie luat cum bolovano salis, adică nu în serios. Dintele fabulos este echivalentul pipei enorme a ofiţerului nazist interpretat de acelaşi Christoph Waltz în „Inglourious basterds” şi repetat manierist, cu mai puţin umor, în Dr. King Schultz din „Django”. De altfel, schema din „Inglourious” o regăsim în întregime.

Ce vâna echipa de evrei a lui Brad Pitt? Nazişti. Ce vânează sclavul negru eliberat Django? Negustori de sclavi. Înlocuind evreii cu negrii, Tarantino reia tema răzbunării totale a celor hăituiţi, concretizată finalmente iarăşi într-un „Shoah”, o ardere de tot. De fapt, Django, interpretat fără farmec de Jamie Foxx, este dezvoltarea negrului Marcel, iubitul tinerei evreice Shoshanna în „Inglourious”, cuplul incendiator al cinematografului în care vor muri Hitler şi ai săi.

Mersul pe sârmă deasupra unui hău de kitsch îi ţine lui Tarantino, după părerea mea, până la scena „hamletiană” a negustorului de sclavi monologând lângă un craniu de negru, jucată de Leonardo DiCaprio cu un rasism feroce până la metafizic – mai mult decât surprinzătoare nenominalizarea la Oscar a lui DiCaprio pentru acest rol al „mâncătorului de negri”, Master Candie. După aceea, lui Quentin îi alunecă piciorul într-o baltă de suc de roşii în care