Centenarul Cioran ne dă ocazia să ne reamintim un sugestiv fragment din Ispita de a exista: „Cunosc o bătrînă nebună care, aşteptînd în fiece clipă să se năruie casa peste ea, îşi petrece zilele şi nopţile la pîndă. Bîntuind prin odaie, trăgînd cu urechea în trosnituri, o irită nespus că evenimentul întîrzie. La o scară mai mare, comportamentul bătrînei este al nostru, al tuturor. Trăim cu nădejdea unei prăbuşiri chiar şi cînd ne gîndim la altceva”.
Pentru Cioran, o privire lucidă asupra universului nu permite nici cea mai măruntă nădejde. Creaţia e opera unei divinităţi malefice, a unui „zeu tarat” care a viciat încă de la început rădăcinile existenţei, declanşînd un proces generalizat de corupere şi distrugere, generînd mişcarea şi haosul schimbării, pulverizînd armonia totului originar. Omul e victima acestei erori iniţiale, e o fiinţă compozită orientată în mod natural spre rău, coabitînd cu monstruosul şi cu oroarea, capabilă să făptuiască binele doar din întîmplare.
Nostalgia nenăscutului, a stării de dinaintea creaţiei, a paradisiacei condiţii iniţiale, preverbale şi preconştiente, e foarte prezentă în opera lui Cioran. Dacă în volumele sale româneşti Cioran exalta manifestarea, freamătul creaţiei, încurajînd cele mai teribile exagerări egolatrice, elogiind individualitatea şi fragilitatea ei eroică, Cioran din epoca de maturitate e un adept al ştergerii urmelor, al renunţării la iluzia eului, al extincţiei pasiunilor. Din acest motiv, istoria îi apare ca un teritoriu al răului, ca un episod necesarmente dăunător ce induce o fatală involuţie, ca o forţă brutală şi stihinică ce supune totul coroziunii implacabile a timpului, precipitînd apropierea finalului. Pesimismul lui îl conduce nu doar la o viziune sumbră asupra întregii alcătuiri a lumii, în care preeminenţa răului e un dat metafizic, ci şi la o vitriolantă descriere a naturii uman