Presa peruană face referire la decizii luate de preşedintele Ollanta Humala doar după ce s-a consultat cu mult mai carismatica sa soţie, Nadine Heredia. Cei mai acizi comentatori subliniază chiar că aceasta ar fi cea care guvernează cu adevărat, cea care ia decizii în absenţa unei funcţii alese.
Peru beneficiază de peste un deceniu de o perioadă de stabilitate politică şi de creştere economică constantă de 6,5% pe an, din 2003, deşi anul acesta se va situa doar la 5%, conform The Economist. Actualul preşedinte, Ollanta Humala, a fost ales în 2011 ca un presupus candidat de stânga, având în vedere şi prima sa candidatură din 2006 susţinută de Hugo Chavez, dar a guvernat mai degrabă la centru şi, fiind chiar acuzat de foşti susţinători, la dreapta. El nu mai este la fel de apreciat ca în urmă cu doi ani şi ultimele luni au văzut proteste de masă împotriva guvernării sale şi o dramatică scădere în sondaje.
Când am aterizat la Lima la începutul lunii iunie 2013, una dintre primele ştiri pe care le-am auzit a fost că 70% dintre cetăţeni ar face parte din clasa mijlocie, dar realitatea peruană te face să te îndoieşti de această statistică. De altfel, ştirea era însoţită de un nelipsit sondaj de opinie pe străzile capitalei, la care peruanii răspundeau mai degrabă negativ. E drept şi că Perú oferă o imagine încă destul de inegală: bogăţie excesivă în unele cartiere ale capitalei (Miraflores, San Isidro) şi scene rupte parcă din secolul XIX în oraşe de provincie din zona andină, precum Juliaca, sau sate fără electricitate pe insulele de pe Lacul Titicaca.
Pe de altă parte, istoria recentă a ţării diferă de cea a vecinilor, prin prisma conflictului intern extrem de nociv din perioada anilor 1980 şi 1990, după tranziţia la democraţie, şi care a lăsat un număr impresionant de victime (70.000 conform raportului Comisiei de Adevăr
