Am închis contul personal de Facebook cu o întârziere de douăzeci de zile faţă de termenul pe care mi-l propusesem.
Pe 20 septembrie 2010, în loc de prima zi a toamnei, când se împlinise exact un an de când, din spirit gregar, am cedat unor ispite deloc onorabile: voyeurismul şi poza. Plăcerea de a-i vedea pe alţii fără să fii văzut şi plăcerea de a fi văzut de alţii fără ca acest exhibiţionism să te coste prea multă energie. Astea sunt, în opinia mea, cele două servicii intime pe care Facebook le pune la dispoziţia utilizatorilor, la adăpostul ipocritei teorii a "socializării".
Nu poate fi vorba despre socializare în cazul Facebook sau al celorlalte site-uri din aceeaşi familie (MySpace, Hi5, Twitter etc.), care nu reuşesc decât să impună un straniu surogat în locul relaţiilor dintre oameni. Pentru mine, socializarea înseamnă întâlnirea a cât mai multor semeni în carne şi oase, cu ocupaţii, pasiuni şi personalităţi diverse, experienţe de viaţă originale, locuri de naştere şi chiar naţionalităţi ori culori diferite ale pielii.
Sau - de ce nu? - oameni morţi ori fictivi ale căror destine fabuloase supravieţuiesc în poveşti scrise, ecranizate ori purtate din gură în gură. Această socializare, cred eu, destinde, extrage din rutina locului de muncă, lărgeşte perspectiva viitorului, vindecă de depresii şi ne întăreşte pământul de sub picioare. Dimpotrivă, "socializarea" de tip Facebook sporeşte senzaţia de inutilitate şi provincialism - amestecul lamentabil de autocontemplaţie, suficienţă, vorbe de clacă şi paradă derizorie a unor vieţi particulare.
Ca să spun adevărul până la capăt trebuie să recunosc că, deşi mi-am lichidat contul personal de Facebook, la puţin timp după aceea, am deschis un altul. Să-i zicem "impersonal". Fără fotografii, fără prieteni, cu date biografice absurde - sunt născut în 1905 - şi un cadru de fil