O doctoriţă mi-a mărturisit zilele trecute: „Eu îmi chem pacienţii cu gândul, mă crezi? Uite, mă gândesc la «x», întreb ce-o mai face, parcă nu l-am văzut de mult şi mă trezesc că mă sună peste o jumătate de oră. Apoi, cu soţul meu. El vrea să-i dau sarea, de exemplu, nu-mi spune nimic, dar eu îi dau sarea şi el mă întreabă: «De unde ştii că voiam sarea»? Iar eu zic că nu ştiu de unde ştiu, dar ştiu pur şi simplu”. Interesant este faptul că toată lumea experimentează asemenea evenimente telepatice „involuntare”, semn că telepatia face parte din experienţa obişnuită a vieţii. Ce-i mai interesant în legătură cu această capacitate a oamenilor de a comunica fără telefon mobil, fără internet, fără nici un instrument material cunoscut, ci doar prin intermediul gândului şi la orice distanţă este faptul că telepatia devine evidentă „când vrea ea şi mai rar când vrem noi”. Există oameni cu anumite capacităţi extrasenzoriale, capabili să descifreze mesajul telepatic în mod voluntar şi conştient, dar şi aici s-au descoperit diferite limite privind receptarea şi transmiterea mesajului, cum a şi fost dovedit prin experimente că oamenii au capacitatea de a transmite şi recepţiona gânduri, imagini sau idei. Cu alte cuvinte, comunicarea mentală are reguli pe care nu le cunoaştem încă.
Pe noi ne interesează acum telepatia involuntară, de care suntem afectaţi cu toţii şi care, uneori, ca în cazul doctoriţei, ne face să ne bucurăm. Există teorii care susţin că mintea este doar receptorul gândurilor, al ideilor deja existente într-un câmp subtil, iar minţile noastre nu fac decât să le culeagă de acolo, aşa cum ar culege copiii cireşele dintr-un pom. Dacă am accepta că acest lucru este adevărat, atunci putem spune că nu există un receptor şi un transmiţător al gândurilor, că medicul nu şi-a chemat pacientul cu gândul, cât faptul că creierul fiecăruia s-a pus pe aceeaşi frecven