Fotbalul urmeaza culturile pe propriul risc. Exista in acest joc, asa cum exista in arte sau in politica, o limita, o anume neputinta de a depasi datele culturii. Cand, totusi, cineva sparge incercuirea, ii invatam imediat numele: Cruyff, Maradona, Pele, Di Stefano. In rest, pentru jucatorii care nu se prefac in statui, pentru uriasa majoritate a muritorilor-jucatori, fotbalul e un mod ideal de a reproduce datele stilistice si mentale ale locului de bastina.Inter Milano va juca mereu italian, chiar daca o face, de mai bine de 40 de ani, sub tabla legii din care iradiaza initialele H.H. Real e un caz inca mai evident. Pe Bernabeu nu se poate juca alt fotbal decat dicteaza aplecarea spaniola spre eleganta si atac. Amandoua orgolioase pana la limita exhibitionismului. Subordonarea stilistica a fotbalului e atat de implinita, incat la poalele ei zace invinsa si dejucata insasi globalizarea, faimoasa fobie a proorocilor anti-McDonald’s care caineaza cu furie asezarea lumii intr-un burger. Cazul englez face demonstratia. Premiership: no prisoners! Arsenal , Chelsea, Liverpool seamana cu o menajerie internationala, convocata de un McNoe insatiabil: portughezi, aproape toti francezii de clasa care nu joaca la Lyon, cehi, ghanezi, australieni, senegalezi, spanioli fac fotbal in colectia de achizitii a celor trei cluburi si toti se incoloneaza in ceva mai mult sau mai putin englezesc. De undeva, din tribuna, din aer, dintr-o obligatie indescifrabila: the english way, modul englez, dicteaza. Adevarat, Arsenal, Chelsea, Liverpool, antrenate de eminente straine, joaca o varianta usor modificata, dar adevarul ramane: in Anglia, pana si adversarii conceptuali ai anglismului joaca englezeste. Un pic mai jos, sub trioul elitar, masa cluburilor din Premiership joaca de-a dreptul fotbal englez. Iar in acest caz, suprapunerea cultura-fotbal devine o problema. Caci anglismul fotbalistic