"Îţi mulţumesc, eşti generos!" - îmi spun cei uşor (dar şi voios!) intimidaţi de elogiile mele nestăpînite cînd îmi place ceva scris, gîndit sau făcut de ei. Mă amuză intimidarea lor, de oameni neobişnuiţi cu vorba bună în multele decenii guvernate de conformismele scîrbei, dispreţului şi indiferenţei. Dar nu sînt un generos. Taciturn, pot fi chiar nesuferit. Sînt, de fapt, un interesat. Ca şi viclenia - foarte rar trecută printre virtuţi -, interesarea are renume prost în neamul nostru. Ea trage spre meschinărie, flaterie, nesinceritate, toate clişee ale unor sentimente cu care nu e frumos să ieşi în lume, sănătos condamnate de morala fabulelor. Îmi pasă prea puţin că pot fi considerat, prin elogiile mele la cărţile şi articolele care-mi plac, un interesat - totuşi ţin să nu fiu văzut ca un generos. Aceasta introduce un idilism, o "bunătate" care trag spre blegeală, deşi am zile cînd îmi cînt: "mai bine bleg decît mohorît". Problema e în ce sînt interesat, ba aş scrie: foarte interesat, cu un egoism, da, monstruos. Sînt interesat să-mi placă ce citesc, trăiesc, scriu şi văd, pornind fie de la mine (tot mai rar!), fie de la alţii, dînd şanse pînă şi celor pe care nu pot să-i sufăr, aşa-numiţii "duşmani". Sînt interesat personal ca, într-o politică a meschinăriilor mele, să mă bucur de mine şi de cei din jur. Nu văd nimic tragic în această bucurie. Absenţa tragicului nu o compromite. Există cîteva domenii - mai puţine decît degetele celor două mîini şi poruncile lor - în care se poate trăi fără sentimentul tragicului. Nu înţeleg de ce aş face şi din asta o nenorocire: care-i nenorocirea că sînt încîntat citind o poezie superbă şi mă frămînt cum să-i comunic autorului cît mi-a plăcut?
Dar cine-ţi cere să-i comunici asta? - mă întreabă o voce nu mai puţin veselă.
- Nu mă pot stăpîni cînd citesc un articol entuziasmant... e adevărat, nu-i un fenomen de f
