Când iubeşti pe cineva, eşti dispus să ierţi totul. Înţelegi totul.

Te minţi cu zâmbetul pe buze, dacă nu cumva ieşi cu bâzdoaca pe stradă, căutând un ţap ispăşitor. Poporul are o vorbă bună: „Nu ştie bărbatul ce ştie tot satul". Problema amorezului nu e că e păcălit, el nu acceptă c-ar putea fi „tradus" de fiinţa iubită. În viaţă ca-n viaţă, dar, în politică, dragostea chioară şi amorul ghebos ating dimensiuni inimaginabile. Individul îndrăgostit e sclavul beat al politicianului preferat, creierul îi dă în clocot şi - dacă nu te fereşti din calea lui - e în stare să te strângă de gât cu mâna lui... Istoria de succes a unui politician submediocru, cum a fost Ion Iliescu, un aparatcik luminat, cu limbă de lemn, e una pilduitoare. Pentru el, oamenii au fost în stare să se sfâşie, să se calce-n picioare. Era un soare. Un tătuc al poporului. Un erou fără pată. Tot ce a făcut - nu numai îndoielnic, de-a dreptul criminal - şi-a găsit iertarea sau justificarea în minţile fanaticilor. Judecata critică şi luciditatea erau crime de lezmaiestate. Fanatismul nu ocoleşte pe nimeni, indiferent de calitatea gândirii, dovadă corul burlesc al sicofanţilor actualului preşedinte. Orice ar face, orice ar zice, există justificări, raţiuni înalte de stat, vinovăţii întinse de la moguli până la bugetari, ziarişti, comercianţi, handicapaţi. Toată ţara e vinovată, toată lumea trebuie să plătească - numai dl preşedinte e rumen şi suav ca o garofiţă. Nu demult, un intelectual susţinea că nu suntem destul de buni pentru preşedintele nostru. Cuvântătorul era înecat în lacrimi. Iluminarea îi spălase, odată cu creierul, resturile de bun-simţ. Fanatismul grotesc şi greţos a devenit regula vieţii noastre politice. Dar asta nu înseamnă că e şi o justificare valabilă pentru a proceda la fel. Imbecilitatea şi necinstea nu sunt faruri călăuzitoare, asta să ne intre bine-n cap, dar mai ales în tărt