Mai demult, din vocabularul vacanţelor noastre termenul de "gazdă" era nelipsit. O "gazdă bună" era contractată cu luni întregi înainte, aşa cum astăzi îţi faci o rezervare la o cursă de avion low cost. Sunai prin mai, ca să-ţi oprească o cameră pentru iulie sau august. Acea cameră cu intrare separată, cu baie proprie şi cu acces la bucătărie, dar mai ales cu o fereastră care îţi oferea "priveliştea de-ne-uitat" ("puteai să faci o fotografie cu Smena şi s-o trimiţi la prieteni pe post de vedere") a Caraimanului cu crucea lui cu tot, luminată în seara zilei de 23 August, imaginea emblematică a concediului petrecut "în condiţii" de invidiat. Acea încăpere pe care gazda o denumea odaie de oaspeţi, deşi mai avea şi alte spaţii pe care le punea la dispoziţie turiştilor, însă ca să ajungi la unul trebuia să străbaţi o cameră "de trecere", altul nu era dotat decît cu o canapea extensibilă şi erai nevoit să împarţi baia cu soacra, bătrînă şi cam tare de-o ureche, iar un altul era perete în perete cu dormitorul gazdei, aşa că auzeai toată noaptea sforăitul soţului. Cît despre vedere, unele ferestre dădeau spre coteţul găinilor, altele erau la stradă şi, în loc de ciripit de păsărele, te trezeau, în cel mai bun caz, camioanele de pe şosea şi, în cel mai rău, acceleratul de 5,20.
Aşadar, era o mică dramă şi puteai să-ţi consideri concediul ratat, dacă la doamna Roşca "era ocupat tot sezonu’!" şi, în ultimă instanţă, trăgeai vizavi, la madam Spurcaciu, unde cearşafurile erau jilave şi nu ţi se dădea voie să-ţi depozitezi brînza şi laptele cumpărate din piaţă în frigiderul gazdei, iar la baie, dacă udai pe jos, ţi se făcea o întreagă teorie legată de "infiltraţiile din beci" şi aveai parte de priviri reprobabile pînă la sfîrşitul sejurului.
De ceva vreme, acele gazde a căror personalitate îţi marcau vacanţele din comunism mai ceva decît frumuseţile patriei pe car