Acest spectacol nu se adresează nici laturii emoţionale a omului, nici laturii raţionale şi nici nu stimulează imaginaţia mai departe, de aici şocul cultural la confruntarea cu el.
Intertextul era pentru Roland Barthes imposibilitatea de a trăi în afara textului infinit, înţelegând prin acesta un autor, ziarul cotidian sau ecranul televizorului. În acest mod, textul postmodern al lui Heiner Müller, Hamletmachine, reiterează pasaje diverse (Shakespeare, Marx, Dostoievski etc.) şi le condensează în nouă pagini care-i dau de furcă regizorului grec invitat la TNI, dar, în special, spectatorului ieşean. Teatrul lui Müller evidenţiază atât mărcile postmodernismului (fragmentarea narativităţii, discontinuitate, non-linearitate, fragmentarea caracterelor), cât şi pe cele ale postdramaticului (anti-mimetism, distrugerea iluziei scenice, simultaneitate, emanciparea discursului teatral faţă de text, distanţa actorului faţă de rol şi reflectarea asupra acestuia, introducerea de noi mijloace).
Cu toate acestea, reprezentaţiei la care urmează să mă refer, deşi un experiment veritabil, valorificând în mare măsură mişcarea scenică, îi lipseşte o componentă de bază a teatrului postmodern - noile tehnologii media, pastişarea sau trimiterile extratextuale fiind realizate în forma unor fragmente scenice simultane, fără a se ridica la nivelul unor viziuni (moartea protagonistului spânzurat de o funie, cu capul în jos şi sângerând hidos - Radu Homiceanu; anularea spiritualităţii - o caracteristică a societăţii contemporane - şi exhibarea sexualităţii, redată prin gesturi fruste şi repetitive - Horia Veriveş sau corul licenţios al Ofeliilor etc.). În cea mai mare parte, succesiunea secvenţială din compoziţia elaborată de Müller este respectată, iar legătura dintre scene este asigurată printr-o atentă coordonare a luminozităţii. La aceasta adăugându-se scenografia artificioas