Deşi gândesc în româneşte, par a se exprima mai bine în rusă.
Acest titlu e împrumutat din defuncta revistă „Academie Caţavencu". Nu ştiu cine l-a dat, dar ce bine şi cât actual sună!
Pe când dădea România-n clocot nupţial, iar televiziunile îşi înfoiau camerele de luat vederea, m-am aflat la Chişinău, cu ocazia sărbătorii „Limba noastră". Moldova de dincolo de Prut semănă, în continuare, cu acea Românie bulversată a deceniului zece, în care apele sunt tulburi, opiniile explodează, iar suspiciunea e generalizată. Discursul public e permanent previzibil. Pendulăm între o tensiune domoală şi o încrâncenare neobosită. E un dor fără saţiu care-ţi taie respiraţia.
Moldova nu a asimilat, încă, momentul eliberării şi al independenţei. Situaţia geo-politică, înapoierea economică şi componenţa etnică alterează grav destinul acestui teritoriu. Cum spune proverbul, un prost a aruncat o piatră-n baltă şi zece înţelepţi n-o pot scoate. Planul stalinist de rusificare a generat un blocaj din care nimeni nu ştie cum va ieşi. Ca să fiu înţeles, vă voi spune că românii din Moldova sunt „moldoveni", pe când cei din Cernăuţi (Ucraina) sunt „români". Din puzderia celor care s-au ales cu paşaport românesc, puţini sunt cei care au curajul de a se numi acasă „români", nici 10%. Dintr-o tragică eroare, limba oficială se numeşte în continuare „moldovenească", deşi sărbătoarea naţională e a limbii „române". Zeci de ani de deznaţionalizare, pe care o minte occidentală nu o cuprinde, nu o înţelege şi nici nu o poate accepta au generat frică.
Basarabenilor le e, în continuare, frică! Etnicii ruşi îşi cer, şi ei, dreptul la limba maternă ca la o limbă oficială. Deşi tentaţia europeană e masivă (şi salvatoare), acestă cerinţă pare inacceptabilă. Cei mai mulţi ar dori să le-o plătească „ruşilor" cu aceeaşi monedă. Cîţiva îşi pun speranţa doar în bunul Dumnezeu, cel care l