Iar dau peste un canal de sport ce transmite baseball! Dincolo de ocean, audienţa este maximă, la noi… Deşi s-ar cuveni să concureze la titlul de părinţi fondatori ai baseball-ului (pare a se fi aplicat soluţia copy-paste după oina noastră strămoşească), românii nu se lasă seduşi şi, repede, trec pe un canal de fotbal, handbal, box, orice, numai baseball nu.
Fiindcă, cinstit vorbind, este un sport teribil de plicticos. Cum de atrage, în tribune, zeci de mii de spectatori, greu de înţeles. Iar USA nu este epicentrul baseball-ului; abia în Cuba deţine rol de instituţie naţională, trezeşte şi mai crâncene pasiuni, lasă toate celelalte sporturi în umbră şi, din câte ştiu, titlul mondial n-a prea părăsit Antilele.
Luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, de la Pinar de Rio până la Santiago, cale de peste 1.000 de km., odată cu lăsarea serii s-aprind reflectoarele, începe rotirea de elice a bastoanelor şi s-aude pocnetul înfundat al mingii capturate în mănuşa-căuş. Stadioanele (intrarea e gratuită) sunt arhipline, iar publicul venit cu mâncare de acasă soarbe cafeluţe negre-negre şi amare-amare turnate din termosuri enorme în ceşti miniaturale de către fete cu fustiţe miniaturale şi picioare de miss univers.
Am fost la câteva meciuri în Havana. Nimeni nu trăieşte gâfâit minutele partidei, fiindcă baseball-ul se joacă gospodăreşte, fără limită de timp: un meci ţine de la 3 la 5 ore, dacă nu şi mai mult.
O faimoasă partidă (între ”Azucareros” şi ”Matanzas”) a totalizat 25 de innings (reprize); în medie, un inning durează 15 minute. Meciul se consideră încheiat doar în momentul în care una dintre echipe deţine avantajul minim de o ”carrera”. Teoretic vorbind, poate ţine până la ieşirea jucătorilor la pensie de bătrâneţe!
Cei patru arbitri (negri îmbrăcaţi în negru) scutură din când în când cu batistuţe albe şi imaculate zgura de pe
