Eu pot promite să nu mint şi să nu mă mint - cel puţin că nu o voi face vreodată cu intenţie -, dar nu pot promite că nu voi greşi niciodată, că voi rămâne perpetuu în afara erorii.
Nu sunt chiar atât de închipuit încât să-mi imaginez că aş fi proprietarul adevărului, al aceluia absolut, şi nici măcar al unei foarte bogate colecţii de adevăruri zise obiective. Şi totuşi, titlul articolului cu care debutează rubrica mea din acest cotidian nu este inexact.
Mai întâi, în sens, ca să spun aşa, „fizic" - scriu în paginile „Adevărului" şi trebuie să-i respect standardele de calitate. Iar ziarul acesta, pe care îl citesc constant, are standarde înalte. Din fericire, acestea sunt şi foarte liberale, nu am întâlnit aici nici cea mai mică pretenţie de monopol ideologic sau al opiniilor.
Ceea ce este excelent! Deşi voi vorbi „în numele «Adevărului»", voi putea face asta vorbind în nume propriu. Pentru că, în cele din urmă, fiecare pasăre pre limba sa cântă sau piere! Până acum, am fost un autor norocos în această privinţă şi mă bucur că nu m-a părăsit norocul tocmai cu prilejul acestei noi aventuri publicistice.
Voi vorbi, prin urmare, în numele „Adevărului", dar şi în numele adevărurilor mele. Care nu au pretenţii absolute de obiectivitate. De altfel, în ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, eu am adoptat de multă vreme părerea lui Eugène Ionesco: „a fi obiectiv înseamnă a fi intens subiectiv; înseamnă să nu minţi şi, mai ales, să nu te minţi".
A nu minţi şi a nu te minţi înseamnă, de fapt, a te afla între graniţele adevărului. Dar aceasta este numai dimensiunea etică a chestiunii. Mai există însă şi una legată de caracterul aproximativ al cunoaşterii omeneşti în general - de data aceasta, adevărul nu mai este opus minciunii, ci greşelii, erorilor. Eu pot promite să nu mint şi să nu mă mint - cel puţin că nu o voi face vreodată cu intenţie -, dar
