Dacă am fi oneşti şi mai ales dacă ne-am cunoaşte cu adevărat „interesul“, am recunoaşte deschis că ceea ce s-a întîmplat în ultimii cinci ani la ICR ne-a cam luat prin surprindere. Şi pe aceia dintre noi obişnuiţi cu „instituţiile“ româneşti, cu încrengăturile mononucleate de prieteni-suporteri-rude, dar chiar şi pe cei care au avut vreme să cunoască mecanismul prin care grupările de interese (culturale, academice, universitare) se dizolvă la un moment dat necesarmente.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăCînd H.-R. Patapievici a venit la conducerea ICR, puţină lume şi-a imaginat că eseistul forte, intelectualul conservator, scriitorul extrem de personal ar fi fost cea mai nimerită persoană pentru a gira funcţionarea unui sistem în care propriile opinii şi convingeri trebuiau să lase loc diversităţii, relativităţii şi democraţiei gusturilor. Şi cei care i-au citit, cu admiraţie, cărţile, şi cei care-l ştiau doar din fotocopiile din Politice (care au circulat, într-o epocă nu foarte îndepărtată, în plenul Parlamentului României) s-au întîlnit într-o comună ridicare din umeri: cum ar fi putut teoreticianul „democraţiei incomplete“ să armonizeze şi mai ales să suporte reacţiile haotice ale unei culturi incomplete şi ea, marginale, pline de genii neînţelese şi de cerberi culturali?
La cinci ani de la acceptarea acestei provocări şi după încheierea mandatului de preşedinte al EUNIC, ar trebui să recunoaştem că actualul ICR este una dintre rarele instituţii europene din România, iar pariul pentru care H.-R.P. şi-a pus între paranteze viaţa sa de pînă atunci e unul cîştigat. (...) Cînd H.-R. Patapievici defineşte reţeaua de instituţii cultural EUNIC, care lucrează în peste 130 de ţări şi al cărei preşedinte a fost în 2010, ca pe un model de „creativitate globală... născută din punerea laolaltă a iniţiativel
