Le vedem şi în sport. Sînt îndreptate spre rachetă, spre tricou, poate spre arbitru sau antrenor. Cît de mult ajută ele însă?

El pleacă trîntind uşa, iar ea apucă primul obiect care-i e la îndemînă, de obicei o vază, poate o veioză, dar vaza e cea mai bună, şi îl aruncă puternic, cu sete. Tot de obicei, obiectul ajunge la destinaţie, uşa adică, după ce ceasta se va fi închis şi el va fi plecat. Efectul e maxim, zgomotul sonor, cioburile împroşcate în toate direcţiile. Se cheamă că am asistat, aproape un clişeu în filme şi seriale, uneori şi în viaţă, la o scenă de descărcare a furiei. Pentru că asta e ideea: nu să-l loveşti pe el/ea, ci să spargi ceva, să distrugi, să rupi. Ca să te eliberezi. Ca să laşi emoţiile rele să se scurgă o dată cu cioburile, frînturile, firimiturile de sticlă şi plastic.

Zilele trecute, în cantonamentul lotului naţional de sabie masculin de la Cheile Grădiştei, s-a realizat o simulare. Am ieşit din film, am intrat într-o zonă de nonficţiune. Simulare înseamnă, în acest caz, reproducerea cît mai fidelă a unei zile de concurs, cu orele de asalt şi orele de pauză, cu arbitri, cu mîncare de la pachet, cu atmosferă de fond.

Totul pentru a pregăti, şi în acest fel, Mondialele care se apropie. La un moment dat, unul dintre tinerii aspiranţi din lot, nu contează numele lui, s-a enervat după un asalt ratat. Imediat, şi-a scos masca, a lăsat-o să cadă şi chiar a lovit-o cu piciorul. De fapt, el şi oricine de acolo şi de oriunde ştia că ea nu era nici un pic vinovată de eroare. Dezgustul era îndreptat spre sine, nervii poate spre adversarul mai abil, iar masca a devenit, pentru cîteva clipe, vaza.

Antrenorul Mihai Covaliu n-a aşteptat nici o secundă. A ţîşnit de la locul lui şi s-a îndreptat spre elevul lui, apoi a început să-i vorbească pe un ton jos şi apăsat, cu mîinile pe umerii lui. Cît mai convingător