În urma lui Alexandru Pesamosca, doctor fără de arginţi, rămâne ceva mai aproape de basm decât de realitate, fiindcă e greu să mai găseşti astăzi oameni cu o asemenea împătimire.
Riscul unui text despre cineva pe care l-ai venerat şi care tocmai s-a stins e căderea în enkomyon plângăreţ. În bocet subţire. În patetism de doi bani. Poţi fi bănuit de tot felul de lucruri: pană de subiecte, fructificarea unui eveniment funest, parazitism nedemn etc. Există specialişti ai necrologului care livrează, cu subiect şi predicat, o imagine mitologizată a defunctului, fie el cântăreţ de muzică populară, ministru sau antrenor de fotbal. Reţeta e simplă: păcatele se şterg, virtuţile suferă o dilatare masivă, petele de pe obraz dispar, iar despre cele de pe conştiinţă nu se suflă o vorbă. România geme de canalii înnobilate post-mortem, de mediocri cosmetizaţi cu dibăcie şi făcuţi să pară geniali, de guşteri avansaţi la rangul de dragon.
De data asta, lucrurile stau cu totul altfel. Am auzit de Alexandru Pesamosca înainte să-l văd. L-am descoperit pe o listă electorală alături de Ascanio Damian, cândva la începutul anilor nouăzeci, şi m-a impresionat sonoritatea aristocratică a celor două nume. După câţiva ani, am deschis uşa cabinetului Pesamosca. Nu eram politician sau vedetă (nici n-ar fi contat, după cum aveam să pricep în scurt timp), nu aveam nimic din poleiala VIP-ului sau din aplombul lui monden. Eram un om care ducea de mână un copil la ananghie. Atât. Alexandru Pesamosca s-a uitat la copil, l-a ciufulit uşor şi i-a spus: „O să te facem vultur". Cuvintele profesorului m-au bucurat atunci şi m-au pus pe gânduri ceva mai târziu, când m-am întrebat de ce folosise pluralul. „S-o fi gândit şi la anestezist", mi-am spus, cu o deplină stupizenie. Pe urmă am înţeles. Alexandru Pesamosca ştia de mult cui îşi datora harul. O ştia atât de bine, încât aluzia divină deve
