Eram în relaţii bune

de ziua mea o ţigară

de ziua lui o ţigară

negru pufos cu ochii verzi

mustăţi de husar

răsucite pe deget

şi-a-nvechit gheara în aşternutul meu

îl sărutam pe coaste

când îşi muta inima

de pe stânga pe dreapta

şi cu un grăunte din somnul

lui învelea luminile

din staţia de tramvai

ca să nu-mi bată în ochi

sunt prea multe emoţii

pe centimetru pătrat

pe mine nu mă mai interesează

cine a inventat omul

mă interesează

cine a inventat motanul

şi de ce încap în

el atâtea piramide

de ce „pisica verde

proaspătă ca iarba”

vine la el să-l întrebe despre perşi

Eustache – aşa-l cheamă

o urăşte pe Frida

stă adesea pe un scăunel

suflă într-o trompetă

şi scoate un vuiet monoton

şi câlţos ca lâna de oaie

rămasă toamna pe câmp

în scaieţi

ne asurzeşte pe toţi

când îşi curăţă instrumentul

din muştiuc în loc de salivă

sar nişte litere mici

ca puricii

şi de neînţeles

– am jucat totul pe o carte

zicea eu nu mai scriu cu cuvinte

scriu numai cu alfabetul ăsta

e mai sigur aşa

ţâşnesc din tufişuri

şi strâng caleaşca de gât

da da e mai sigur aşa

şi iar scoate vuietul acela

şi ne asurzeşte pe toţi

uneori cădea melancolic

pe gânduri

ochii i se făceau galben-albăstrii

mustăţile vechi i se îndreptau

după urechi îi atârnau

ciorchini de clepsidre

„ştii – eu n-am avut adulteţă

am avut numai pubertate şi senectute

alfabetul e o aventură

nu merită să faci profeţii”

pe scurt

era un zeu imprecis

cumsecade

Nu sună nu anunţă

deschide uşa cu capul

zice că e ortodox

apr