În timp ce Daniel Florescu aştepta să se întâmple o minune sub bolţile albastre ale Bucureştiului, în altă parte a Europei, Valérie Mertens era pregătită să-şi încleşteze colţii în creierul împietrit de aroganţă al concetăţenilor. Valérie s-a născut la Ruette. Acolo a făcut şcoala primară, gimnaziul şi liceul. Acolo a aşteptat 21 de ani ca viaţa ei să prindă alt curs şi tot acolo a reuşit într-o zi să se ridice deasupra lumii mărunte şi să plutească înfăşurată în mantii cavalereşti pe lângă turlele Bisericii Sainte-Genčse. Viaţa ei n-a decurs de la-nceput spectaculos. Ani şi ani s-a risipit între zidurile fermei părinteşti, unde în fiecare dimineaţă descoperea stupiditatea părinţilor ei, strângându-i-se sufletul de ruşine, suferinţă şi dragoste grea, sub apăsarea cărora se simţea ca sub o presă de carne. Mama ieşea dimineaţa cu fesul ei verde de lână şi-ncepea să tune cu voce fâşâită, dar sonoră, încât uneori se auzea tocmai de la şoseaua care duce spre Virton. Valérie, începea ea, termină odată vasele-alea, trei blide şi le mozoleşti de-o oră, haide că acum răsare soarele, iar taică-tău are nevoie de o mână de ajutor. Valérie o iubea pe maică-sa şi tocmai de aceea murea de ciudă când o vedea atât de necioplită. Iar suferinţa asta era atât de persistentă, încât chiar şi după ce ajungea la şcoală continua să-i audă vocea, nu cuvintele în sine, cât sunetele dizarmonice, ca un celofan frământat în ureche. Nimeni din tot satul nu era atât de vulgar, parcă toţi ceilalţi ar fi făcut şcoli înalte, numai părinţii ei nimeriseră în acest loc liniştit şi curat, special ca să-l murdărească. Şi-n ziua de astăzi, Valérie e convinsă că locul ei în Ruette a fost hotărât înainte de a se naşte. Maică-sa apărea uneori pe mijlocul străzii, chiar în faţa primăriei, cu mâinile-n şolduri şi cu urechile cocoloşite sub căciula verde. Aceasta a fost imaginea atârnată de gâtul ei, blazonu