Je est un autre capătă, în cazul lui Tudor Arghezi, un înţeles deplin: eul său sprinten, cu geometrie variabilă, se deghizează de la o pagină la alta, poartă măşti pe măsura personajului ales şi nume pe măsura măştii, pînă la pierderea de sine. Scrierile autobiografice nu fac excepţie. O serie de semnături fanteziste din corespondenţă completează micul "dicţionar de pseudonime" propriu, pe care scriitorul pare să-l deschidă zilnic. Dacă numele cu care-şi încheie tabletele sînt pentru toată lumea, cele cu care-şi semnează corespondenţa dintre 1903 şi 1906 sînt afişul unui soi de teatru la purtător, roluri pe care Arghezi le interpretează pentru a-şi seduce unicul destinatar: domnişoara Arétie Panaitescu. Cea de care, într-unul din roluri, poate principal, e îndrăgostit. La 23 de ani lucrul pare firesc, dar Arghezi "e altul" şi la 23 de ani.

"într-acest eu am găsit de toate [...] în comerţ vecinic cu mine însumi am trăit pagini de sensaţii colosale: negre sau cristaline. Dacă eu ar fi lipsit din mine şi dacă ar fi avut o aceeaşi conştiinţă de golul ambiant, erau garderobe destule şi foarte solide în casa copilăriei mele, pentru a mă agăţa cu un fular în jurul gîtului printre relicvele costumale. Voi nu cunoaşteţi viaţa mea [...], voi nu puteţi şti cît am reflectat eu de-a lungul veacurilor trăite numai în spaţiul a 23 de ani".

Deşi această rubrică e dedicată numai jurnalelor, am simţit nevoia să mă abat de la regulă în cazul lui Arghezi: pe de o parte, pentru că nu şi-a adunat eurile în însemnări intime (le-a expus, zilnic, în "bilete" publice); pe de altă parte, pentru că schimbul său epistolar din tinereţe merită toată atenţia şi se încheagă într-un jurnal sentimental. De altfel, Arghezi pare să fi ţinut şi jurnal, măcar în tinereţe, după cum sugerează o frază dintr-o scrisoare către Arétie. în volumul Tudor Arghezi. Autoportret prin