Nici iarna nu mai e ce-a fost. Ăștia au distrus tot. N-a rămas piatră pe piatră. Abia de mai ninge, pe sponci, cu țîrîita, de două-trei ori pe sezon, ce, asta-i ninsoare? Și nici atunci nu te poți bucura cu adevărat de zăpadă, nici cînd îți tragi copilul sau nepotul cu sania, că te gîndești la ce-o să urmeze, te uiți la crengile încărcate de omăt, la zăpada înghețată sclipind de te orbește în dimineața rece, ai vrea să-ți placă, îți și place, de fapt, îți aduci aminte de copilărie (Doamne, ce frumos era!, parcă din altă viață, unde, cînd s-a dus?), dar întîi aluneci pe trotuar, că unde nu-s magazine, cine să spargă gheața?, și ciorapi peste ghete, ca babele, n-o să-ți pui, apoi degeri în stație, apoi știi că-n cîteva zile se topește și n-o să mai poți traversa prin bălțile și prin nămeții de zăpadă murdară îngrămădiţi pe lîngă trotuare, te mai stropesc și șoferii ăia nesimțiți, lua-i-ar să-i ia, că toți mitocanii au carnet și trotuarele-s pline de mașini parcate, ajungi cu picioarele ude la serviciu, pantofii și pantalonii or să se albească de la sare, se strică și mama ei de piele, trebuie să dai zăpada de pe mașină, dai și zăpada aruncată pe poteca ta de măgarul de vecin – ducă-se-n ... de ninsoare cu toată poezia ei cu tot, de poezie-mi arde mie? Și ce, vrei să zici că-n copilărie era altfel? Era pe dracu, tot mizerie și chin, la fel ca acum. Să-i ia naiba și pe eschimoșii ăia cu zecile lor de cuvinte pentru zăpadă.

Dar parcă tot e mai bine cînd ninge: o vreme, măcar, acoperă murdăria. Nu-i vorbă, germinează și murdăria, se umflă și ea, ca bobul de grîu, sub stratul gros de nea, la căldură, cum ne-au învățat la școală, cînd eram mici și ne plăcea iarna. De exemplu, la mine. Cîteva zile, după ce ninge, nu mai văd, pe geamul de la bucătărie, mormanul de gunoi din dreptul bătătorului de covoare din spatele blocului, cu cele două vase de WC pe c